All or Nothing

Capitolul 38: Acasă

" Could you imagine who you would be if you never met that person who changed your everything? "

Mergeam de 5 ore, si deveneam tot mai tensionata cu cat ma apropiam mai mult de casa. Incepuse sa ninga intre timp, iar trenul incetinise putin, dar simteam cum peisajul incepea sa imi devina familiar. Oftam in repetate randuri privind zapada cazand cu viteza. Christian adormise cu capul pe umarul meu, ceea ce la inceput mi s-a parut ciudat, dar nu am reactionat. Priveam peisajul absenta si ma bucuram de linistea din tren. Imi doream sa pot sa adorm, sa imi opresc creierul din a procesa. Vremea si intunericul de afara ar di trebuit sa reprezinte conditiile ideale pentru a putea sa ma odihnesc. Chiar faceam asta ? Ma intorceam acasa ? Dupa toate protestele mele si dupa felul in care sustineam ca nu ma voi mai intoarce niciodata acasa. Adevarul era ca imi doream totusi sa mai vad o data locul meu natal, poate de aici provenea si toata aceasta incordare. Christian dormea linistit, cu respiratia regulata si cu parul la fel de dezastruos. Poate ca ar fi trebuit sa ii urmez exemplul. Mi-am rezemat capul de geamul rece si am inchis ochii. Auzeam doar rotile trenului cum treceau in viteza pe calea ferata, sunetul asta reusise sa ma amorteasca si intr-un final sa ma adoarma.

- Miranda ! Miranda ! vocea lui Christian era soptita, sovaitoare dar tot reusise sa ma trezeasca din somnul meu sensibil. Am deschis ochii, si am vazut zorii zilei patand cerul. Inca ningea, iar trenul se apropia de gara. Cat dormisem ? M-am dezmeticit inca destul de confuza iar Christian imi zambise. Ce mod de a incepe ziua.

- Presupun ca nu pot sa iau urmatorul tren si sa plec in Newport, nu-i asa? am intrebat trecandu-mi mana prin parul incurcat. Christian imi urmarea gestul, dar cand imi intalni privirea se inrosise subit si isi orienta privirea in alta parte. Cat de adorabil putea sa fie tipul asta de 24 de ani, care se purta mai degraba ca un adolescent de 14 ani.

- Mergem pana la capat. m-a incurajat el, batandu-ma pe umar incurajator. Se ridicase din scaunul lui, iar eu i-am urmat exeplul. Trebuia sa coboram in curand. Amandoi aveam bagaje destul de consistente, dar el insistase sa il tina si pe al meu. Desi, ma intrebam cum cineva atat de firav ar putea sa se descurce cu o greutate asa mare, nu am vrut sa protestez prea mult, nu voiam sa il ofensez.

Imediat ce am coborat din tren, frigul iernii m-a invaluit, si nu mi-am putut retine tremuratul. Aveam senzatia ca in Beaverton era considerabil mai frig decat in Portland, asadar, hainele mele erau cu siguranta nepotrivite, la fel si ale lui Christian. Dar acesta, dupa cum avea obiceiul sa fie atent la detalii, a observat cat de infrigurata eram, si in clipa urmatoare, mi-a oferit fularul lui. Mi l-a infasurat in jurul gatului, fara sa astepte vreo reactie din partea mea.

- Si tu? am intrebat atingand materialul moale al fularului si inspirand mirosul masculin pe care il avea. Nu era un miros puternic, era o colonie placuta, inocenta ca si el.

- Sunt invatat sa rezist la conditii de frig, in fond, ar trebui sa ma astepte un taxi la iesirea din gara. imi placea tentativa lui de bravada. Voia sa demonstreze ca detinea si cateva trasaturi specifice unui mascul, dar il preferam mai degraba in varianta pustiului vulnerabil si inteligent.

- Pai, presupun ca aici ne despartim.

- Nu ! Adica, nu daca vrei. Poti sa vii cu mine. Adica, nu cu mine, la mine. Ma refer ca as putea sa ii spun taximetristului sa te lase in fata casei tale, apoi sa ma duca si pe mine. Un rationament simplu. Bine, nu esti obligata. Daca nu vrei, poti sa mergi pe jos, sau poate o sa iei si tu un taxi. Am inceput iarasi sa vorbesc mult? am ras. Cum se putea sa nu simpatiziezi o asemenea persoana. Era adorabil modul rapid in care incepea sa vorbeasca atunci cand spunea ceva ce nu credea ca s-ar cuveni. Cum era macar posibil sa il refuz.

- Sigur.

- Serios?

- Ce te surprinde? Compania ta este una foarte placuta. i-am zambit apoi m-am indreptat spre iesirea din gara. El ma urma in clipa imediat urmatoare, fiind entuziasmat ca un copil. Dupa cum precizase, la iesirea din gara, un taxi galben astepta, cu motorul pornit. Aproape uitasem de punctualitatea oamenilor din Beaverton. Era un lucru hilar, cand te gandeai ca eu si Christian nu eram chiar cele mai punctuale persoane. El isi potrivise pasul cat mai rapid, si cand ajunse in dreptul taxiului, un batran iesise din automobil si il intampina pe Chirstian cu un salut prietenesc, apoi ne luase geamantanele si le asezase in portbagaj. Ne-am asezat amandoi pe bancheta din spate, fara sa spunem nimic. De cand ajunsem, parca si atittudinea lui devenise una putin cam nelinistita.

- E totul in regula, Chris? l-am intrebat sovaitoare, pentru ca nu eram sigura ca era cea mai buna idee sa incerc sa intru in intimitatea lui. El imi oferise liniste in momentele in care ma pierdeam in ganduri, mi se parea ca ar fi trebuit sa porcedez la fel. Doar ca pacatul meu cel mai mare era curiozitatea. Totusi, el nu parea deranjat cand i se adresau intrebari.

- Da, nu stiu cum vor reactiona ai mei cand ma vor vedea. Nu le-am spus ca o sa ma intorc de sarbatori. Dar sunt sigur ca totul o sa fie bine. Imi fac mai multe griji pentru tine. Nu pentru ca ai fii fata si ai fii vulnerabila. Pentru ca nu esti. Adica, nu esti vulnerabila, esti categoric fata. incepuse iarasi sa sporovaiasca, si chiar daca uneori felul neindemanatic de a isi alege cuvintele era destul de complicat, reuseam sa inteleg la ceea ce se refera.

- O sa fiu in regula. Va trebui sa cobor pe Alsace Street, sau pot sa cobor pe undeva prin apropiere. am anuntat eu, ne apropiam destul de mult de centrul orasului, iar casa mea se afla pe o strada din apropiere. Christian doar a incuviintat din cap, spunand apoi ca nu locuieste prea departe de mine, doar ca eu nu ma mai concentram atat de mult asupra ceea ce spunea. Am devenit brusc constienta ca m-am intors acasa.

Cand taxiul a parcata fix in fata casei mele - coincidenta sau nu - stiam ca toata peripetia mea a luat sfarsit. Am coborat din taxi, iar Christian ma urma, pentru a ma ajuta sa imi iau geamantanul. Parea usor abatut, dar ochii lui inca aveau acea sclipire tinereasca si fermecatoare. Mi-am luat valiza si l-am privit cu recunostinta. Poate ca daca nu ar fi fost puterea lui de convingere, acum as fi fost plecata cine stie unde. Poate ca m-a salvat fara sa stie. Ii eram recunoscatoare dar nu stiam daca ar fi existat vreo cale prin care sa ii arat vreodata cat de mult apreciam ceea ce a facut pentru mine. Un strain. Un strain care mi-a devenit prieten doar dupa cateva ore.

- Multumesc.

- Pentru ce?

- Pentru fular. am raspuns amuzata, si am incercat sa mi-l dau jos de la gat, iar acesta m-a oprit. Mana lui se asezase peste a mea, dar si-a retras-o rapid. Parea stanjenit de gestul lui, dar cel putin nu isi ascundea iarasi privirea.

- Pastreaza-l. Am destule. Sunt un fel de colectionar de asa ceva. Cred ca asortez cate un fular la fiecare tinuta pe care o am. se scarpina in crestet evident in incercarea de a mai trage de timp. Ma flata modul lui dulce de a se comporta, insa stiam ca nu eram inca pregatita pentru altcineva. Voiam doar sa ma regasesc pe mine. Totusi, nu mi s-ar fi parut cinstit sa il resping atat de violent. Trebuia doar sa ma retrag acum.

- Multumesc. Si nu ma refer la fular. Multumesc pentru ca ai fost atat de prietenos. Trebuie sa plec acum. Craciun fericit, Christian.

- Inca nu e Craciunul, Miranda. imi zambise obraznic, apoi urca in masina. Inca o data reusise sa ma faca sa rad. Era adorabil, era un om pe care imi mai doream sa il vad. Cand masina a demarat am simtit cum realitatea ma strapunge. Fulgii de nea cadeau in continuare, iar pe trotuar incepea sa se astearna un strat subtire de zapada. Era ora 6 dimineata. Care erau sansele sa gasesc pe cineva treaz la acea ora? Totusi, am pasit sovaitoare pe aleea din fata casei. Cand am ajuns in fata usii, am ezitat. Sa intru dupa bunul plac ca si cum inca as mai fi fost indreptatita mi se parea jenant. Am apasat soneria. Un sunet strident rasunase, iar inima incepuse sa-mi bata cu prea multa putere. Dar nu a urmat nimic. Liniste. Numai si numai liniste. Desii m-as fi asteptat sa ma simt usurata, eram mai mult dezamagita. M-am asezat pe treptele de la intrare si am privit curtea in care obisnuiam sa ma joc cu vechii vecini. Acolo mi-am facut primii pasi si primele cazaturi. Locul asta imi apartinuse candva. Brusc, scartaitul usii mi-a atras atentia si m-a facut sa tresar. In prag, figura socata a tatalui meu ma privea ca si cand nu ar fi crezut ca e real ceea ce vede. Ma asteptam ca in urmatoarea clipa sa imi inchida usa, dar am fost surpinsa cand a iesit in prag si m-a tras intr-o imbratisare stransa si plina de afectiune. Lacrimile imi intepau ochii, si nu stiam ce ar fi trebuit sa ii spun. Scuzele mi se pareau atat de nepotrivite. Nu am facut decat sa afirm ceva ce era mai mult decat evident:

- Sunt acasa.