Altfel...dar totuși el

Capitolul 34

Christian

Tot drumul către cămin mi se derulează în fața ochilor toate momentele de când am cunoscut-o pe această Megan Clark. Îmi amintesc de acea Megan care mă făcea să râd, care mă atingea într-un fel în care doar ea știa, acea Megan cu care am gătit, am înotat, am petrecut seri frumoase! Dar toate aceste amintiri sunt înlocuite de această Megan care bătea cu pumnii în geamul din stânga mea al mașinii, cu ochii roșii și injectați din care se revărsau șiroaie de lacrimi și care mă ruga să nu plec de lângă ea.

I-am spus că o iubesc. Dar nu cred că m-a auzit. Nici eu nu m-am auzit când am spus-o. Când am cunoscut-o pe Anna, am crezut că am găsit fata alături de care vreau să-mi petrec restul zilelor, dar în momentul în care am văzut acei ochi verzi ai lui Megan am știut că ea îmi va schimba viața. Și așa a și fost. Doar că a durat atât de puțin. Prea puțin. Am iubit două fete și ambele m-au rănit, mi-au pierdut încrederea, cea mai importantă și cea mai greu de recâștigat.

Conduc fără să fiu conștient de drumul pe care îl pargurg spre cămin, de parcă aș fi un robot căruia i s-a activat opțiunea G.P.S. și nu face altceva decât să respecte acea opțiune.

Într-un final ajung în fața căminului și găsesc ușor un loc de parcare. Opresc motoru și cobor din mașină. Aerul de dimineață este răcoros și atât de plăcut. Îmi iau jaketa și urc sus în cameră. Ajung în bucătăria inghesuită și îmi torn într-un pahar apă de la chiuvetă. În acel moment îmi aduc aminte de serile petrecute cu Megan în bucătăria ei și încerc să-mi șterg acest gând cât mai repede cu putință. Ca să nu mă mai gândesc la ea mă duc să fac un duș așa că pornesc spre baie. Pornesc apa și o las să mă inunde și simt cum mușchii cei încordați încep să se relaxeze sub atingerea apei fierbinte. Stau așa o vreme încercând să nu mă gândesc la Megan și la ce mi-a făcut, dar eșuez și nu fac altceva decât să mă întreb cum de Megan a reușit să se prefacă atât de bine?! Oare m-a plăcut un minut măcar din toată minciuna aceasta?!... și las ca întrebările să-mi încețoșeze mintea.

După aproximativ o oră în care m-am tot gândit la ce au reușit Anna și Megan să-mi facă, ies de sub duș și mă îmbrac într-o pereche de pantaloni de trening și un tricou simplu alb și mă trântesc în pat. Oftez când mă așez în patul moale și încep să mă uit la tavanul alb. Pe noptiera de lângă pat îmi trage cu ochiul telefonul, dar încerc să nu-l deschid pentru că sunt sigur că am o mulțime de mesaje sau apeluri de la ea... După cinci minute în care îmi tot spun să nu iau telefonul, mă trezesc cu el în mână și îl deschid. Așa cum mă așteptam am zece apeluri și cinci mesaje de la Anna și un mesaj de la mama. Spre surprinderea mea, nu am niciun mesaj sau apel de la Megan. Citesc rapid mesajele de la Anna prin care îmi tot repetă că își cere scuze și că tot ce a făcut a fost ca să mă vadă fericit, dar nu-i răspund nimic. Nu am starea necesară și energia suficientă ca să-i răspund. În schimb vreau să-i răspund mamei care mi-a scris să nu uit să trec weekendul acesta pe la ea. Dar tocmai acum când vreau sa-i răspund, telefonul mă anunță că s-a descarcat și se va închide curând. Oftez enervat și mă ridic din pat ca să caut încărcătorul. Caut prin pat, în noptieră, în sufragerie, în bucătărie, dar nu găsesc nicicum acel încărcător. Stau și mă gândesc unde l-aș fi putut pune și mă gândesc să verific și în mașină.

Îmi iau cheile și cobor. Deschid ușa din dreptul locului pentru șoferi și încep să caut. Nu-mi ia mult și îl găsesc în locul dintre scaune. Dar mai găsesc ceva. Ceva ce mă face să oftez iar.

Of, Megan.