Altfel...dar totuși el

Capitolul 39

Christian

- Megan, eu... Nu știu ce să spun sau ce să cred. Adică eu chiar vreau să cred tot ce-mi spui, dar am nevoie de timp. Spun și vocea mi se frânge.

Megan își ridică privirea și se uită în ochii mei. Chiar vreau să o iert pe fata asta care mă face să mă îndrăgostesc de ea pe zi ce trece, să șterg totul cu buretele și să o luăm de la început. Dar nu e atât de simplu. Nu mai am aceeași încredere în ea precum aveam înainte.

- Christian...e în ordine. Te înțeleg și vreau să știi că ai tot timpul de care ai nevoie. Sper doar să îți dai seama că tot ce am făcut a fost o prostie foarte mare de care nu sunt mândră. Să știi. Spune Megan și surâde.

Acest sunet atât de drăguț îmi fură și mie un surâs de pe buze. Nu știu de ce, dar are un efect bun asupra mea. Îmi dă un ghiont în umăr și începem amândoi să râdem ca lumea. Mi-a fost atât de dor de sunetul acesta. Râdem, dar nu știu de ce râdem. Cred că e o descărcare, tot răul care s-a acumulat în noi zilele astea vrea să iasă la suprafață, să ne părăsească și să lase loc unui nou început. Dacă ar fi atât de simplu în realitate...

Mă uit la ceasul de pe peretele din fața mea și văd că am mai puțin de jumătate de oră ca să ajung la cursul de la nouă, așa că mă ridic și îmi iau rămas bun de la ea.

- Megan, trebuie să ajung la curs la nouă, așa că ar fi timpul să plec. Spun și îmi frec ceafa în semn de stângăcie. Nu știu de ce mă comport atât de ciudat în preajma ei. Abia mai știu să formulez o proporție coerentă.

- La nouă trebuie să ajungem la curs. Mă corectează ea zâmbind. Ai uitat că suntem în același an la facultate? Mă întreabă ea râzând.

- Atunci te iau eu cu mașina. Spun și văd o urmă de surprindere pe fața lui Megan. Nu se aștepta? Sincer, nici eu nu mă așteptam să îi propun așa ceva, dar, din nou, gura mi-a luat-o pe dinainte.

-Ăăă... Mulțumesc, Christian, dar nu sunt gata. Spune și îmi arată pijamalele albe în care e îmbrăcată. Nu vreau să întârzii din cauza mea.

- E ok. Nu întârziem. Mai avem timp jumătate de oră.

- Bine. Vin într-un minut. Tu fă-te comod. Îmi spune zambindu-mi în cel mai frumos mod. În acel zâmbet pot vedea că e sincer recunoscătoare.

Mă sărută scurt pe obraz și efectiv fuge pe scări în sus până în camera ei ca să se schimbe și să se pregătească. Pentru o clipă mă simt de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat între noi. Ca și când încă am fi împreună și aceasta ar fi o zi obișnuită în care doi îndrăgostiți merg la cursuri. Un sunet scurt ca de sonerie mă readuce din visare și brusc mă trezesc ieșind din sufragerie și înaintând pe micul coridor până în fața ușii de la intrare. Megan încă se află la etaj, pregătindu-se, ceea ce înseamnă că nu a auzit soneria. Nu știu cine ar putea fi.

Mă trezesc apăsând pe clanță și deschid ușa. În momentul în care o deschid, am impresia că tot sângele din obraji mi se scurge până în tălpi. Toată starea mea bună se duce pe apa sâmbetei și tot ce simt în acest moment e o ură crescândă.