Altfel...dar totuși el

Capitolul 20

Christian 

Sunt atât de fericit că am găsit modelul pe care mi-l doream atât de mult. Și plus că a fost la un preț foarte bun. Într-adevăr, e la mâna a doua, dar pentru început eu sunt mulțumit și pe deasupra, nici nu arată. Zici că e nouă. Sunt cu Megan în parcarea magazinului de unde am cumpărat autovehiculul, când Megan își arată entuziasmul asupra mașinii:

- Uau! Chiar arată bine! Îmi place! Spune Megan și bate din palme.

- Mă bucur că îți place. Și mie îmi place foarte mult! Spun și îmi trec mâna peste capotă. Acum, că am luat mașina, ți-am promis o plimbare. Hai sus. O invit în mașină, iar ea nu stă pe gânduri și își ocupă locul din dreapta.

Se urcă în mașină râzând, pornesc mașina și o luăm din loc. E deja trecut de ora cinci și vremea de afară e perfectă. Soarele strălucește pe cerul senin, iar din când în când adie vântul. Ne îndreptăm spre Washington Square Park care am auzit că e foarte frumos, cu o vegetație bogată și care reprezintă o oază de liniște. După treizeci de minute ajungem la locație.

- Uau! Nu am mai fost pe aici. Arată atât de frumos! Spune Megan și zâmbește cu toată gura.

- Mă bucur mult că îți place! Nici eu nu am mai fost până acum, e atât de mare! Spun și privesc în jurul meu.

Parcul, din câte am înțeles, este unul dintre cele mai mari din New York după bine cunoscutul Central Park și încă câteva. Este plin de lume care se plimbă liniștiți, unii cu animalele de companie, cu prietenii, cu familia, alții cu copilașii lor și ceea ce pot să observ e bucuria și lipsa stresului care rar le întâlnești la locuitorii acestui oraș imens.

Ne plimbăm pe aleile înconjurate de fel de fel de copaci, tufe înflorite și admirăm vegetația care ne înconjoară. Nici nu zici că e mijlocul lui octombrie. Parcă aici timpul stă în loc, iar vegetația colorată și frumos înflorită persistă chiar dacă vremea a început, încet, încet să se răcească. În timp ce ne plimbăm, mâinile ni se ating și eu îi iau mâna micuță întra mea. Nu și-o retrage și mergem mai departe.

Continuăm să ne plimbăm așa, ținându-ne de mână și povestind despre noi. Ajung să o cunosc pe Megan așa cum e ea. Și îmi place foarte mult persoana ei. Îmi place ceea ce sunt eu în preajma ei. Mă face să fiu o persoană mai bună. Sunt atât de norocos că am întâlnit-o. Îmi place felul în care se uită cu acei ochi verzi la mine, îmi place cum râde, cum își mușcă buza de jos când e emoționată, cum mă atinge, când e jucăușă și că mă face fericit. Văzând o fată cam de cinci- șase ani, Megan își întoarce privirea spre mine pentru a-mi povesti ceva:

- Odată, când eram cam așa de mica cum e acea fetiță, îmi spune ea arătând cu capul în direcția ei, am avut și eu un cățel. Îl chema Bob pentru că era foarte leneș. Mereu mă chinuiam să-l scot la plimbare pentru că nu se mișca din loc. Era atât de puturos. Spune ea și râdem amândoi.

- Și ce face Bob acum? O întreb eu curios.

- Aa, păi să-ți povestesc, spune ea și ia postura de povestitor ceea ce ne face pe amândoi să râdem mai tare.

- Nu mai râde de mine. Mă mustră ea râzând.

- Scuze, dar și tu faci același lucru. Spun râzând și eu, iar ea îmi scoate limba ca un copil.

- Deci, să continui povestea despre câinele meu.

- Te rog. Insist eu.

- După ce Bob a mai crescut puțin a devenit mai energic decât era înainte și dacă atunci mă enerva că nu făcea nimic toată ziua, acum nu pot să-i fac față la cât de jucăuș e. Mai ales că câinii obișnuiți sunt mai degrabă energici când sunt mici, nu când îmbătrânesc. Râde ea și eu sunt fascinat de cum povestește. Aș sta așa doar ascultând-o și privind-o toată ziua fără să mă plictisesc.

- Și într-o zi...Hei! Ce e? se oprește Megan când observă că nu mai scot niciun sunet.

- Nimic. O liniștesc eu. Îmi place cum povestești, reușesc eu să spun, iar ea se înroșește, vizibil emoționată. Îi zâmbesc în semn să continue.

- Ok, ăăă...Deci, cum ziceam, într-o zi am vrut să profit de energia lui și l-am scos la plimbare. Dar nici nu am ieșit bine pe alee că Bob a început să alerge, iar eu am alunecat și tot ce a urmat a fost să mă târască pe stradă ca pe un sac și faza mai nasoală e că tipul din generală pe care îl plăceam m-a văzut. A fost cea mai rușinoasă zi din adolescența mea. Spune Megan printre râsetele ei. Minute în șir râdem amândoi fără să putem să ne oprim.

După ce ne mai plimbăm puțin, afară începe să se însereze, iar eu o întreb:

- Ți-e foame? O întreb când îmi amintesc de un local pe care l-am mai vizitat și care cu siguranță o să-i placă.

Timpul a trecut atât de repede, e deja ora șapte și începe să se însereze și să se răcească. Când sunt cu ea timpul trece pe nesimțite.

- Știu un local drăguț prin apropiere unde se servește mâncare foarte bună. Haide. O conduc eu înapoi la mașină.

Ne urcăm în mașină și ne îndreptăm spre local. Tot drumul o țin de mână și cântăm melodiile care se aud de la radio.