Altfel...dar totuși el

Capitolul 3

Christian

NU! NU! NU! Nu îmi vine să cred ce văd. Stau în pragul ușii și văd cum Anna, Anna mea, fata pe care o iubesc necondiționat, fata pentru care făceam orice, stă întinsă și goală în pat și lângă ea se află un tip, un nemernic, un.... nu-mi mai găsesc cuvintele, sunt ruinat, sunt mort, nu pot să cred. De ce a facut asta? Chiar nu înțeleg de ce a facut asta. Nu o știam așa. Asta nu poate fi Anna, asta nu poate fi fata de care m-am îndrăgostit acum trei ani, nu, ea nu e așa, ea nu se culcă cu orice tip care îi apare in față. Vreau răspunsuri , vreau adevărul chiar dacă o să mă doară.

Anna rămâne neclintită, ochii ei albaștri mă cercetează și încearcă să spună ceva. După ce se învelește în cearceaful de mătase alb, se ridică și se apropie de mine cu pași măsurați.

- Christian, eu...

Începe să plângă și eu abia mă pot stăpâni să nu plâng și eu și să nu-l caftesc pe nemernicul care încă stă întins în pat și se uită la noi de parcă s-ar uita la un film, floricele îi mai trebuie.

- Da, Anna... te ascult. Spun în timp ce îmi masez ușor tâmplele, simt că o să înnebunesc.

- Îți pot explica, spune și strânge în pumn materialul alb.

- Asta aștept. O explicație bună pentru ce se întâmplă.

Stau în fața ei și simt cum tot universul se lasă pe umerii mei.

- Aveam o întâlnire, spun.

- Scuze...doar atât poate spune și simt că îmi pierd răbdarea.

- Vreau să știu tot. Acum! Spun iritat.

- Bine. Ai să aflii. Păi, am început să mă întâlnesc cu Brian cu o lună înainte să vi aici. Știam în interiorul meu că o dată ce vom fi despărțiți de această distanță, relația noastră se va răci și am crezut că dacă o să mă cuplez cu alt băiat o să îmi fie mai ușor să trec de o posibilă despărțire dintre noi pentru că simțeam că o să ne despărțim la un moment dat și nu voiam să fiu rănită.

O ascult și îmi curge o lacrimă fierbinte pe obraz, dar o îndepărtez imediat. De ce a gândit așa? De ce a crezut că o să ne despărțim? Vreau să știu.

- De ce credeai că o să ne despărțim cândva? Ți-am dat eu vreun motiv pentru care să crezi asta?

- Nuu, tu nu ai facut nimic, din contră, m-ai iubit așa cum nimeni nu m-a iubit până acum. Nu am crezut că o să te rănesc așa. Nu am crezut că o să aflii.

- Ce? Anna! Tu auzi ce spui? Deci nu voiai să aflu. Când nu erai cu mine ți-o trăgeai cu ăsta și după veneai și mă sărutai și îmi spuneai că mă iubești ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat? Ce ai făcut cu Anna pe care o iubesc? Anna pe care o iubesc nu ar face așa ceva niciodată, nu m-ar înșela cu orice nemernic pe care îl întâlnește pe stradă. Nu-mi vine să cred.

Simt că sufletul mi se rupe în două dacă o mai ascult pe fata asta din fața mea care nu e Anna.

- Pe cine faci tu nemernic, lașule? Asta e. Treci peste. Acum e a mea. Nici nu-ți dai seama ce bună e în pa...

Nu apucă să-și termine propoziția că mă și năpustesc asupra lui cu pumni. Simt că deja acel cretin întrece limita. Simt cum furia îmi cuprinde tot corpul și mă las în voia ei. Încep să îl lovesc cât pot de tare cu pumnii în stomac, în față și văd printre furie cum îi curge sânge de pe frunte, semn că acum nu mai e așa smecher cum era înainte. O aud pe Anna cum zbiară să mă opresc, dar nu o iau în seamă. Continui să îl lovesc pe nemernic încât nu i se mai văd trasaturile feței de la sangele care curge neîncetat. Când vad că l-am învățat minte mă opresc și mă întorc către Anna care e încremenită lângă o masă.

- M-ai distrus, Anna. Atât pot spune.

- Te rog, iartă-mă. Nu voiam să-ți fac rău.

- Poate nu ai vrut, dar ai reușit.

Mă îndrept spre ușa apartamentului ca să ies naibii din locul ăsta, dar simt o mână care mă oprește. Mă întorc și Anna se uită la mine cu ochii plin de lacrimi.

- Christian...

- Lasă-mă Anna! M-ai rănit, mi-ai rupt sufletul în două. Spun și ies din apartament lăsând-o pe Anna plângând și sufletul meu odată cu ea.