Altfel...dar totuși el

Capitolul 17

Mă trezește soneria telefonului care mă anunță că am primit un mesaj. Mă frec la ochi și mă întind încet spre noptiera de lângă pat ca să iau telefonul și mă uit la ecranul care mă orbește pentru câteva secunde până când ochii mi se obișnuiesc cu luminozitatea lui. E 7:30 și sar efectiv în capul oaselor pentru că sunt în întârziere. Pe ecran îmi apar două mesaj: unul de la Mike care îmi spune că el pleacă astăzi din oraș și că nu va veni decât peste câteva zile și unul de la mama care îmi spune că astăzi vine în New York ca să mergem să-mi iau mașina. Nici nu știu când a plecat Mike de dimineață, nici nu l-am auzit, atât de profund dormeam. În legătură cu mesajul mamei, am nevoie să merg cu ea să-mi iau mașină. Știți că este foarte grijulie, uneori prea grijulie, de aceea insistă să vină și ea, dar am să vorbesc cu ea mai târziu.

Între timp îmi fac rutina mea obișnuită pentru a mă pregăti de o nouă zi: fac un duș, mă spăl pe dinți, mă îmbrac într-o pereche de blugi negri și o bluză simplă albă, mă încalț și toate astea în mai puțin de douăzeci de minute. Sunt puțin în întârziere așa că nu mă mai opresc la cafenea pentru a-mi lua porția de energie cum obișnuiesc în fiecare dimineață și îmi promit că o să trec la pauza de prânz.

Ajung la fix la facultate și mă îndrept spre sala unde am cursul și când intru constat că profesorul nu a ajuns încă, așa că răsuflu ușurat. Să ne înțelegem, nu e vorba că mi-e frică să întârzi sau așa ceva, însă mie îmi place să pun preț pe punctualitate, e ceva ce ține de respectul reciproc, de aceea nu-mi place să întârzii. Mă îndrept spre un rând mai în spate și observ o mână care flutură entuziasmată în sus. Când îmi îndrept privirea spre ea, observ că cea care îmi face cu mâna e nimeni alta decât Megan. Îmi zâmbește când observă că am zărit-o și îi zâmbesc și eu înapoi.

- Hei. Mă salută când ajung în dreptul ei. Ți-am păstrat un loc lângă mine. Mă anunță ea și îmi face semn să mă așez.

- Hei. Mersi. Îi spun când iau loc lângă ea și îmi scot lucrurile. Cum te simți azi? Mă interesez eu.

- Astăzi mai bine, mersi de grijă. Mă asigură ea. Dar tu? Ai cam întârziat în dimineața asta. Mă tachinează ea și chicotește amuzată.

- Da. Așa e. Noroc cu telefonul care mi-a sunat. Nici măcar alarma nu am auzit-o. Am dormit, nu glumă. Spun și râd împreună cu ea.

Megan își întoarce privirea în față când profesorul intră în sală și stă concentrată la ce ne explică în timp ce eu nu fac nimic altceva decât să o privesc pe ea, neputând să-mi iau privirea de la ea. Ce îmi faci Megan Clark?