Altfel...dar totuși el

Capitolul 38

Christian

E luni. Stau în faţa uşii lui Megan şi încerc să-mi adun tot curajul de care sunt capabil ca să sun la nenorocita asta de sonerie. Stau holbându-mă la uşă minute întregi până când decid să apăs pe sonerie. Aud sunetul slab cum se propagă în interiorul casei lui Megan şi aştept. Această aşteptare mă omoară încet. Cu fiecare secundă care trece şi Megan nu apare în pragul uşii, simt că e o greşeală să mă aflu aici.

Sunt pe cale să plec când uşa se deschide şi în pragul ei stă acea fiinţă pe care mi-e greu să o privesc în acei ochi verzi. Acei ochi care m-au făcut să cred tot ce îmi spunea. O văd aşa cum nu am mai vazut-o vreodată. Părul ei şaten e încâlcit si răvăşit, iar chipul ei frumos e acum presărat de o umbră care îi întunecă faţa. Cearcănele ei sunt atât de întunecate, iar ochii îi sunt roşii. Oare a plâns? Gândul acesta îmi zdruncină sufeltul.

Megan stă în pijamalele albe şi cu picioarele desculţe şi cand încerc să deschid gura ca să îi spun de ce am venit la ora asta atât de matinală, pe obrajii ei curg lacrimi. Nu. Nu sunt simple lacrimi. Ea plânge de-a-devăratelea. Plânge şi începe să tremure. Nu mai spun nimic şi singurul gând raţional care îmi vine în minte e să mă apropii de trupul ei tremurând şi să îmi cuprind braţele în jurul ei. Mi se rupe sufletul să o văd aşa. Nu pot.

Stăm îmbrăţişaţi aşa minute întregi, până când Megan îşi revine şi se retrage încet din îmbrăţişare cu ochii încă în lacrimi.

- Îmi pare rău... spune încet, stergându-şi nasul cu mâneca pijamalei.

Nu ştiu ce să-i spun în acest moment ca să o fac să se simtă mai bine, decât atât:

- E ok, Megan. Spun şi îi acord cel mai simpatic zâmbet de care sunt în stare. Ăăă... eu am venit doar ca să...

- Nu vrei să intrăm mai bine înăuntru? spune Megan şi deschide uşa mai larg.

Accept printr-o înclinare a capului şi intrăm. Suntem în sufragerie şi tot ce am trăit acum cateva zile aici, momentul în care le-am descoperit pe Anna şi Megan discutând despre mine şi aflând adevarul îmi revin în minte atât de proaspăt încât aş zice că am trăit asta ieri. Îmi scot acel eveniment oribil din minte pentru că nu de asta am venit la Megan. Am venit cu scopul să-i înapoiez ce am găsit la mine în maşină. Totul s-a spus, aşa că nu mai avem ce să ne spunem.

- Ia loc, simte-te bine. Spune ea puţin reţinut.

- Mulţumesc, dar nu stau mult. Am venit să-ţi înapoiez ce ai pierdut cred din greşeală în maşina mea.

Îi întind mâna şi ea observă ce se află la mine în palmă. Reacţia ei este neaşteptată şi îmi înşfacă mâna luând colierul din ea. Stă câteva clipe şi nu face altceva decât să analizeze cu atenţie colierul de argint acum în mâna ei. E un colier simplu, cu un lanţ de argint subţire şi un pandantiv din acelaşi material în forma de soare şi lună care se întersectează. E foarte frumos şi i se potriveşte atât de bine ei.

- Mulţumesc, Christian! Nu-mi vine să cred că l-ai găsit! Am fost atât de speriată că nu-l voi mai găsi. E cel mai important lucru pentru mine. Spune şi o lacrimă îi alunecă pe obraz.

Pentru o clipă stau şi mă gândesc de ce e atât de important. Nu mi-a spun niciodată care este semnificaţia acestui colier şi o curiozitate din ce în ce mai mare mă cuprinde şi mă trezesc întrebând:

- De ce e atât de important pentru tine acest colier?

Megan se uită la mine şi după la colier ca şi când s-ar gândi intens dacă să-mi spună adevărul sau nu. După un minut de tăcere, ea se aşează pe marginea canapelei şi îşi ridică privirea de la colier fix în ochii mei. Greutatea acestei priviri mă copleşesc şi sunt cât pe ce să îmi feresc privirea, dar i-o susţin.

- Christian... Adevărul e că... Nu vreau să crezi că te-am mințit... Spune și vocea i se frânge la finalul propoziției.

Deci e vorba despre altă minciună? Pe bune Megan? Nu te-ai saturat să mă minți în continuare? Îmi vine să-i spun, dar tot ce reușesc să spun e atât:

- Dacă e vorba despre altă minciună de-a ta, nu vreau să o aud. Îi spun descumpănit. M-am săturat să fiu mințit încontinuu de persoanele la care țin. Spun și deja simt că îmi pierd orice urmă de răbdare.

Megan sare efectiv de pe canapea și se apropie de mine atât se repede încât nu apuc să mă feresc din strânsoarea mâinii ei.

- Christian... Vreau să știi că tot ce ți-am spus până acum a fost adevărat. Tot ce am simțit a fost adevărat, chiar dacă ceea ce am făcut nu a fost corect și știu că nu meriți asta. Nu meriți! Mă urăsc pentru că te-am făcut să suferi și știu că tot ce zic e greu să crezi, dar crede-mă, te rog, te iubesc! Ăsta e cel mai mare adevăr. Spune ținându-mă de mână și curgandu-i lacrimi din ochi.

O parte din mine o crede. Acea parte naivă care crede orice mi se spune de acei ochi verzi. Cealaltă parte din mine îmi spune că e momentul să plec, dar picioarele mele nu se clintesc. Vreau să aflu adevărul.

Megan îşi duce mâna liberă spre fața mea și-mi prinde obrazul în palmă. Instinctiv mă las sedus de atingerea ei și îmi sprijin capul în palma ei și îmi închid ochii. După o secundă de liniște îmi revin.

- Spune-mi despre colier, o rog.

- Îți spun. Acest colier e atât de important pentru mine deoarece... Uite. Vreau să-ţi arăt ceva.

Îmi cere să ne așezăm pe canapea și în palme ține colierul. Apasă pe un buton minuscul și în același timp luna și soarele se deschid și înăuntrul lor se află două fotografii.

- Sunt părinții mei. Adevăratul motiv pentru care acest colier e atât de important pentru mine este că acesta este ultimul lucru pe care îl am de la părinții mei.

Și Megan începe din nou să plângă. Nu am mai văzut-o plângând atât de mult niciodată. Instinctiv îmi trec un braț în jurul ei în semn de compasiune. Dar ce nu înțeleg e de ce vorbește ca și cum părinții ei nu mai sunt pe când ea mi-a povestit în detaliu unde sunt și ce fac ei.

- Părinții mei au murit când aveam eu 14 ani într-un accident de mașină, Christian. Spune printre suspine. Știu că te-am mințit când ți-am spus că ei lucrează în altă țară și că eu am grijă de casă. Adevărul e că ei nu mai sunt și pe lângă casa asta imensă, nu mai am nimic de la ei decât acest colier. Îmi pare așa rău că nu ți-am spus adevărul de la început, Christian... Și vocea i se frânge.

Nu știu dacă să fiu supărat că Megan m-a mințit din nou sau dacă să o iau în brațe și să îi spun că totul va fi bine. Nu-mi trece niciun gând rațional în acest moment atât de tensionat. Îmi pare atât de rău pentru Megan. Știu cum e să crești fără un părinte, fără cineva care să fie mereu lângă tine, dar să crești fără ambii părinți cu siguranță e îngrozitor.

Fără să vreau las să mi se prelingă o lacrimă pe obraz. E atât de fierbinte. Tot ce știu că a urmat e că am rămas îmbrățișați cuprinși de o tăcere palpabilă. Ca și cum totul s-ar fi oprit pe loc și doar noi am exista.