Majoreta

Epilog

  Pufnesc exasperata privind usa din fata mea, lumina intermitenta ranindu-mi ochii. Ma las pe spate epuizata privindu-l pe Dami care adormise acum cateva minute intins pe podeaua de langa usa... Nu pot sa cred ca idiotul a putut sa faca una ca asta, nu e ca si cum nu mi-a facut deja destule probleme, acum trebuie sa imi mai fac si griji ca o sa moara... yey?

  Imi musc buza uitandu-ma pentru a nu stiu cata oara la telefon, incercand sa ma conving sa il sun pe Ivan si sa ii spun de magica intamplare din seara aceasta, dar de fiecare data cand vreau sa apas pe butonul verde de pe ecran, parca e ceva ce ma opreste, o forta invizibila, sau naiba stie.

  -Domnisoara Harrison? Aud o voce de undeva din dreapta mea si tresar surprinsa incercand sa imi dau seama de cat timp se afla asistenta langa mine.

  -Da? Intreb cu o voce atat de mica,  care parca nici nu era a mea.

  -Doctorul a reusit intr-un final sa il stabilizeze pe prietenul dumneavoastra, daca doriti sa mergeti sa il vedeti, insa este inca inconstient si cred ca va fi in aceasta stare pana maine dimineata. Spune aceasta pe un ton bland, eu zambind slab si clatinand din cap.

  -As prefera sa nu, dar fratele lui se poate sa vina aici in cateva ore, multumesc mult pentru efortul depus...  noi o sa plecam acum daca se poate.

  -Bine, o seara placuta.

  -Multumim. Ii spun asistentei, ca apoi dupa ce o vad plecand spre o sala de la capatul holului, ma duc si ma las pe vine in fata lui Damian, scuturandu-l usor de umar.

  -Poti sa te trezesti te rog, vreau sa plecam, nu-mi place sa fiu aici... Mormai acesta tresarind si privindu-ma somnoros, pleznindu-mi incet mana cu care ma ciupeam de antebrat.

  -Sigur, poti sa mergi la masina si eu o sa il sun pe Ivan sa ii spun ce s-a intamplat, nu ai reusit sa il suni, nu? Intreaba cu o privire blanda, eu dand din umeri ca apoi sa scutur negativ din cap.

  -E ok micuto, ai trecut prin destule in seara asta, cred ca pot sa ma descurc eu de aici, fugi. Ofteaza si ma imbratiseaza scurt, sarutandu-ma pe frunte ca mai apoi sa imi arunce cheile de la masina. Sa nu faci nimic stupid pana vin si eu, te rog.

  Imi dau ochii peste cap si plec spre parcare.

  "Sa nu faci nimic stupid" 

  Da sigur, ca in fiecare zi afli ca persoana pe care ai considerat-o ca pe un frate de cand poti sa ti-l amintesti, este de vina ca prietena ta cea mai buna este moarta si, colac peste pupaza, tot el este de vina ca tu nu mai poti sa faci ceea ce iubesti cel mai mult, sigur...

  Mormai exasperata ceva incoerent intre timp ce descuiam masina, incercand sa imi dau seama cand naiba a devenit viata mea o telenovela turceasca in loc de una spaniola.

  -Cum esti? Ma intreaba Dami cand reuseste in cele din urma sa ajunga la masina.

  -Nu stiu... Cred ca mintea mea refuza sa proceseze toata informatia din ultimele 24 de ore... adica, nu ar trebui sa fiu isterica? Nu ar trebui sa reactionez cumva? Si tot ce simt eu e nimic, un nimic total si negru care nu ma duce nicaieri decat la exasperare. Suspin incepand sa dau din maini neputincioasa in timp ce vorbeam.

  -E ok, esti in soc... O sa iti revi dupa putin mai mult timp si as minti daca as spune ca nu sunt ingrozit de momentul in care o sa iti revi... Dar o sa incerc sa ma descurc, promit. Spune fortand un zambet probabil sperand ca o sa ma linisteasca dar sincer ma speria si mai tare... Cand o sa imi revin? Cum naiba proceseaza cineva tot ceea ce am aflat eu in seara asta... cum?

  Aprob refuzand sa mai spun ceva si lipindu-mi fruntea de fereastra de langa mine, putand sa il aud ca prin ceata pe Damian cum ofteaza ca mai apoi sa porneasca masina.