Norocul Diavolului

CAPITOLUL 5

—În seara aceea am regretat teribil guineea pe care am plătit-o pentru cea care urma să îmi devină soție, adăugă Damon, întrerupând povestea Lisei.

—Oh, te rog!, își dădu Max ochii peste cap. Nu ar fi trebuit să dai o guinee dacă nu o aruncai în stradă în primul rând.

—Fiul nostru a moștenit ceva mai multă minte decât tine, nu crezi?, îl tachină Lisa pe soțul ei, iar apoi reveni la poveste.

*

—Sper că știi că dacă vomiți în clubul meu, voi fi nevoit să te dau afară, o amenință Damon în timp ce mergea în fața ei, încergând să ignore în van mirosul dizgrațios care răzbătea din cizmele lui maro, frumoase, cândva strălucitoare.

Lisa nu îi răspunse, iar nu pentru că se săturase de înjurăturile sau trăncăneala lui, ci pentru că nu mai avea niciun pic de energie în corp. Genunchii îi tremurară, simți transpirația cum i se prelinge pe trup, deși îi era încă frig, usturimea pe care o simțea în picioare se intensificase atât de mult, încât nu mai avea nicio șansă se calce fără să țipe, așa încât se prăbuși mai întâi în genunchi, apoi când aceștia îi pocniră obosiți căzu cu fața direct în zăpadă. Nu mai putea să meargă. Îi era rău. Iar pâinea aceea nenorocită, o simțea, nu ieșise complet din corpul ei.

Auzind bufnitura, Damon se întoarse și o văzu căzută la câțiva metri depărtare. Îngrijorarea puse imediat stăpânire pe el. Se convinse că era vorba despre îngrijorare cu privire la o investiție proastă, dar adevărul era că atunci când îi prinse fața în mâini și citi oboseala pe chipul ei inima lui Damon se opri din alte motive, motive pe care nu le luase niciodată în calcul.

—Hei, hei!, îi spuse. Trebuie să intri. Vei îngheța și...

—Nu mai pot să merg!, se plânse ea.

—Ah, la naiba! O ridică el, oftând când Lisa se încolăci în jurul gâtului său. Dacă aduci vreo boală în clubul meu...

—Numai la asta te gândești?, întrebă ea. La clubul tău?

—Da, scumpo. La clubul meu, la investiții... Îi răspunse sarcastic. Iar tu ești o investiție și mi-ar plăcea să nu mori până ce nu îmi scot banii pe tine.

Damon urcă scările care duceau la ușa din spate a clubului, spre zona de depozitare, apoi bucătărie. Când bucătăreasa o văzu, femeia icni și lăsă oala care fierbea amenințător în grija unui ajutor.

—Ce e cu ea?

—Vreau să-mi fie umplută cada și vreau niște ceai de ghimbir.

—Nu vreau niciun ceai, gemu Lisa și se încruntă și mai mult, simțind cum o trec toți fiorii.

—Păcat, pentru că l-am comandat deja, iar eu nu arunc nicio fărâmă de mâncare. Lisa gemu din nou, iar stomacul ei se revoltă. Încearcă să nu vomiți pe mine mai mult decât ai făcut-o deja!

—Încerc, dar mă doare atât de tare... Am... am mâncat niște pâine care arăta ciudat... Îmi era foame și...

Probabil că era de ceva timp pe străzi, își dădu Damon seama. Foamea lovea inevitabil și cu mai multă ură în cei săraci. Îi privi chipul palid și oftă. O căldură pe care nu o mai cunoscuse vreodată îl cuprinse, iar Damon se gândi că Lisa Pomery avea să îi distrugă și restul sărbătorii de Crăciun pe care de obicei nu o celebra, iar asta nu părea să-l deranjeze deloc, nu acum când era categoric bolnavă și avea nevoie de ajutor.

Alese camera de lângă biroul lui, camera lui, pentru că era încălzită și pentru că așa nu avea să cheltuie inutil pe foc în altă încăpere liberă. O lăsă ușor pe pat, în fund, în timp ce se aplecă pentru a-i scoate cizmele din picioare. Aparent Lisa nu putea sta în fund, întinzându-se răstignită pe spate, cât timp el lucra cu șireturile.