Norocul Diavolului

CAPITOLUL 7

—Imaginați-vă când mi-am dat seama că Lisa Pomery m-a tras pe sfoară; fiica ducelui de Rowland nu avea cum să îmi recupereze guineea și nici să-mi aducă un profit. Tot ce reușise până atunci fusese să se joace cu mintea mea și să îmi pună la îndoială sănătatea mintală, spuse Damon amuzat acum în timp ce se uita la doamna Carter care părea la fel de amuzată ca el.

*

Era ciudat că nu găsea informații despre Lisa, despre fiica ducelui de Rowland; niciun ziar nu îi menționa numele, nicio știre, fie ea și de scandal, nu părea că o cunoștea cea predispusă categoric dramelor, pe Lisa Pomery. Iar când Nelson venise la el cu nicio informație, în afară de aceea că ducele de Rowland ajunsese de curând în capitală cu treabă, că se afla în casa lui din oraș, că luase cina la clubul lui și că evita saloanele de jocuri cu noroc, Damon își propusese să-și încerce chiar el soarta și să îi trimită un mesaj ducelui. Cumva nu se așteptase să primească un răspuns – pentru el Lisa era deja o impostoare –, dar primise; era așteptat, singur, la reședința ducelui de Rowland în acea după-amiază.

Coborî din prorpia trăsură întunecată în fața masivului palat Rowland care se întindea pe un loc considerabil și oftă. Nu îi venea să creadă că femeia disperată de aseară era aceeași cu prințesa răsfățată care trebuia să locuiască în această casă. Cum era de așteptat ducele de Rowland stătea în biroul lui, cu un pahar de coniac în mână și privind gânditor peisajul iernatic. Ninsese bine în urmă cu o zi, iar zăpada promitea să nu dispară mai devreme de sărbători. Cerul era gri, atmosfera londoneză statică, întrucât majoritatea nobililor se retrăgeau la casele lor de la țară în această perioadă a vacanței parlamentare. Toată lumea avea să revină în Londra în martie, poate chiar februarie, urmând să rămână până la începutul toamnei. Totuși, așa cum Damon știa, nu toată lumea rămânea tot sezonul la țară; mulți nu își puteau ține deoparte banii de pierderea categorică de la mesele de joc. La urma urmei, casa câștiga în final, acesta era spiritul unei afaceri de noroc.

—Domnul Carter, bănuiesc, se auzi vocea ducelui de Rowland.

—Da, replică Damon și se apropie, așezându-se în fața biroului masiv al ducelui. Deținătorul temporar al fiicei dumneavoastră.

Un junghi îl izbi pe Damon când figura ducelui păru de-a dreptul a Lisei; păr portocaliu, pistrui pe alocuri, câteva kilograme evidente la el în plus... Niciunul dintre ei nu era foarte înalt, deși, bărbat fiind, Rowland nu avea jumătatea de metru a fiicei sale. Ochii duceluii, ochi verzi, pătrunzători, erau aceiași cu ai Lisei, numai că Rowland nu părea deloc la fel de naiv precum păreau ochii fiicei sale. Ducele zâmbi, arătându-și ridurile și cutele evidente din piele pe care vârsta le săpase culantă în chipul acestuia.

—Știu că Lisa a fugit cu altcineva, dar sunt curios să aflu cum a ajuns la tine, domnule Carter.

Carter se foi pe scaun vizibil încruntat. Nu așa se comporta un tată care își pierduse fiica, indiferent de circumstanțele care determinau dispariția ei. Nu că el ar fi avut de unde să știe, nefiind tată și sperând că nu avea să fie unul prea curând, cu atât mai puțin unul de fată.

—Deci este Lisa Pomery, fiica ducelui de Rowland.

—Aveai dubii? Ducele își trecu mâna prin păr și continuă: Ar fi trebuit să îmi pun o perucă; te-aș fi indus cu adevărat în eroare.

—Probabil că nu, îi spuse Damon. Figura dumneavoastră este figura fiicei dumneavoastră.

—Și mie mi s-a spus că nu sunt tocmai un bărbat frumos, continuă ducele nonșalant.

Nu, ducele nu era tocmai un bărbat frumos, cel mult simpatic, dar Lisa... probabil că moștenise strălucirea naturală a pielii de la mama ei din moment ce brusc lui Damon i se părea de mii de ori mai frumoasă.