Norocul Diavolului

CAPITOLUL 6

—Damon Carter a fost rău în mod intenționat; altfel, domnul Carter era de o blândețe neînchipuită. Mai ales când m-a întâlnit pe mine...

*

Lisa nu își dădea seama dacă trecuse printr-un coșmar sau zilele trecute chiar se întâmplaseră în viața ei. Fugise cu adevărat cu Reggie, fugise cu adevărat de Reggie, sfârșise în brațele unui anume domn Carter, apoi fusese cumpărată de un grup de femei cu înclinații ciudate, răscumpărată în cele din urmă de același domn Carter ale cărui cuvinte îi răsunau vii în minte:

Ești grasă, scundă, pistruiată. Miroși, ești murdară și mă tem sincer că posibil să fi luat deja ceva de la tine din moment ce am băut din aceeași sticlă. Ești urâtă, Lisa Pomery, și îmi repugni. Tu și toată populația de domnișoare, adăugă. Să nu mai spun cât de proastă ești că ai fugit cu un bărbat pe care cu siguranță nu îl cunoști atât de bine pe cât ți-ai fi dorit. Nu tolerez prostia.

Să nu mai adauge că domnul Carter continuase:

Succes în cariera ta, milady, dar aici am un singur loc de muncă pentru tine, singurul pentru care probabil că te-ai califica.

Își deschise ochii, simțindu-și încă stomacul teribil de sensibil și oftă. Nu, ăsta nu era tavanul din camera ei. Tavanul ei era simplu, alb; acesta era decorat obscen cu femei ale căror sâni se profilau goi, cu ținute sumare și chiar lipsă. Patul ei de acasă nu fusese niciodată într-atât de mare, deși putea jura că moliciunea era aceeași. Ea avea baldachin roz și pereți crem, în timp ce dormitorul acesta era decorat în culori neutre, masculine. Oftă. Mda, se afla în camera pe care, neîndemânatică fiind dintotdeauna, aproape că o distrusese. Roșii puternic în fața gândului că reușise să dărâme cada.

Lisa fusese dintotdeauna o copilă plinuță și crescuse pentru a deveni o femeie voluptuoasă. Văzuse portrete cu mama ei și știa foarte bine că nu o moștenise; mama ei fusese o englezoaică micuță, slăbuță, deloc gălăgioasă și categoric inteligentă; Lisa, în schimb... Bustul îi încăpea cu greu în hainele de copilă pe care tatăl ei insista să le poarte, simple, lipsite de orice strălucire; corsetul era mereu prea strâns pentru a ascunde șoldurile proeminente și, adesea, nici nu avea nevoie de crinolină pentru a face rochia să stea așa cum trebuia la spate. Fundul ei era suficient pentru a face materialul să stea bombat. Lisa înțelegea că o domnișoară nu trebuia să arate atât de mult, dar nu era ca și cum putea să-și impună cum să arate. Semăna cu tata, așa încât nu își dădea seama de ce pe el nimeni nu îl certa că era plinuț, nimeni nu îl punea la dietă, nimeni nu îl înfometa. Ea, în schimb, suporta cel puțin o dată pe an un regim alimentar strict care o lăsa apatică și nefericită. Stomacul ei se răzvrăti o clipă când se gândi la mâncare. Dacă se întâmplase ceva bun în ultimele zile probabil că era faptul că îi scăzuse apetitul, mai ales după mâncarea stricată pe care o mâncase. Măcar atât reușise să facă de când era pe cont propriu, pentru că, altfel, reușise să distrugă totul, inclusiv pe ea.

—Oh, ești trează! Lisa tresări când auzi vocea femeii. Își semeți capul și o văzu pe roșcata cu ochii albaștri și mari care se holba la ea în timp ce stătea așezată pe un fotoliu în fața unei măsuțe pe care era așezată mâncare. Femeia mestecă rapid ceea ce părea a fi o măslină și înghiți. Eu sunt Mary și mă voi ocupa de tine.

Dar Lisa știa că aici nu era în vreun pension sau în vreo casă de binefacere; și în bordelul doamnei Benthon avusese o femeie care se ocupase de ea, iar asta o lăsase mai degrabă umilită decât fericită. Lisa rămase încruntată, simțindu-și limba grea, membrele amorțite.

Mary se încruntă:

—Nu mi s-a zis că ești mută. Își duse degetul la buze și își mușcă obrajii. Ar fi trebuit să cer mai mult atunci...