Tabăra proscrişilor

Prolog

Geamuri sparte. Țipete de durere dinspre direcția străzii. Al treilea conflict din ultimele patru zile. Și cea mai rea parte era că membrii Consiliului ţineau o ședință importantă și nu aveau timp să rezolve celelalte minorități.

Tribul Khio era ca un sat sau o fortăreață, cum îmi plăcea mie să îi spun. Clădirile –toate cu un singur etaj, exceptând-o pe cea a Consiliului– se întindeau mândre de-alungul văii formate de versanții înalți care înconjurau Satul, şi de o parte şi de alta a Marelui lac din partea de Nord a Satului. De aici și numele de fortăreață, Satul era izolat de restul lumii, nimeni nu ajungea până aici, era o arie interzisă. Și puținii oameni care au ajuns așa departe în expediţiile lor, aventurându-se prin păduriile dese şi înspăimântătoare, nu s-au mai întors nicioadată ca să povestească și altora despre noi. Consiliul avea mereu grijă de asta. Nu putea risca ca acei oameni să ne divulge existența. Deşi nimeni vreodată –înafară de cei din Consiliu, desigur– nu au putut afla ce se întâmpla cu adevărat cu intruşii, singurul lucru pe care îl ştiam era că aceştia dispăreau fără urmă, şi astfel nu mai trebuia să ne mai facem griji.

Prin Trib nu treceai niciodată neobservat, ne cunoşteam între noi datorită sistemului impus de membrii Primului Consiliul, cei care trăiseră cu sute de ani în urmă şi stabiliseră regulile pentru generaţiile următoare. Astfel, la naşterea unui nou membru în Satul nostru, era obligatoriu să participe la ritualul de iniţiere, care consta în imprimarea blazonul familiei noului-născut pe antebraţul stâng, la încheietura mâinii. Blazonul, un tatuaj simbolistic, arăta că faci parte dintr-o familie a Tribului Khio, şi astfel era foarte uşor să depistezi un intrus. Nu aveai semnul uneia dintre cele 30 de familii, erai un simplu străin şi Consiliu se ocupa de tine.

Consiliul era o adunare formată din capetele primelor nouă familii, cele originale, care rezistaseră de-alungul timpului, căpeteniile treceau din generaţie în generaţie. Ei erau cei care păstrau ordinea şi aveau grijă să fie respectate legile. Nouă căpetenii erau la putere, unul din fiecare familie dintre cele originale. Nouă...dar învăţasem că trebuiau să fie zece. A zecea familie era dispărută de mult, familia marelui fondator al satului, Ruphus Khio, cel care a constituit Satul al cărui nume îl purta, cu sute de ani în urmă. Urmaşii lui au murit de-alungul anilor, şi singura lui moştenire a rămas Satul în sine.

Tribul Khio a fost edificat cu scop defensiv, ne oferea protecţie împotriva celor care îi omorau pe semenii noştrii, îi ardeau pe rug sau îi crucificau ca simbol de jertfă. Cele 30 de familii l-au urmat pe Ruphus Khio spre o viaţă diferită, şi astfel a fost elaborat Tribul, mai târziu s-a ales un Consiliu şi au fost impuse legile. Viaţa tuturor s-a schimbat. Oamenii, muncitori, au crescut economia Satului, şi astfel n-aveam lipsă de nimic. Majoritatea dintre ei aveau o afacere proprie, aprobată de Consiliu. Tot felul de meserii...de la tâmplari la croitori, proprietari de baruri, cizmari, zidari, fermieri, pescari, vânători, doctori, pădurari sau agricultori, bucătari sau comercianţi care distribuiau mâncare, în schimbul unei cantităţi cerute de taleri de aur, moneda oficială a Tribului. Mâncarea era partajată zilnic în piaţa Satului. Pentru copii, tinerii sub 16 ani –vârsta majoratului– şi bătrâni, mâncarea era gratuită, dar cei care puteau să îşi câştige singuri pâinea, trebuiau să dea în schimb aşa cunoscuţii taleri de aur.

Proviziile de mâncare erau deajuns ca să hrănească un sat întreg, şi cei care erau însărcinaţi să facă rost de mâncare mergeau zilnic la vânătoare, pescuit, aveau grijă de animale la ferme, sau de recolte, ca să asigure hrană întregului Sat.

Hainele pe care le purtam erau făcute manual, asemenea încălţămintei care era adesea lucrată din piele. Fetele şi femeile purtau rochii şi fuste, foarte rar pantaloni, şi când o făceau, pantalonii erau largi ca să ascundă orice urmă de forme care ar putea să-i ispitească pe bărbaţi.

Tinerii băieţi, peste vârsta de 12 ani, erau antrenaţi specific, pentru apărare şi misiuni speciale, în rarele momente când părăseau fortăreaţa. Fetele, deasemenea, erau antrenate, şi cele care doreau să participe cu băieţii la misiuni o puteau face, cu acordul familiei, diferit de băieţi care erau siliţi să o facă.

Satul era împărţit în două teritorii, partea de Sud şi Vest; şi partea de Nord şi Est.

În partea de Sud-Vest erau majoritatea locurilor şi a clădirilor importante. Se mai numea şi Cartierul Principal, –și avea ariile mai extinse–, unde era construită clădirea Consiliului, –chiar în centrul cartierului–, piaţa imediat lângă, –în aer liber cu tarabe şi chioşcuri–, casele a o treime din populaţie şi nenumărate clădiri de afaceri contracost; baruri, croitorii, fierării, cabinete medicale şi multe altele.

În partea de Nord-Est a Satului, numită adesea şi Cartierul Rău-Famat, casele erau mai rare, locuitorii Satului preferau partea sigură a oraşului. Aici predominau barurile, dar mai multe decât în Cartierul Principal, foarte rar întâlneai o croitorie sau o tâmplărie, doar baruri, unul sau două cabinete medicale, dotate cu medicamente şi leacuri naturaliste, o piaţă ilegală, care dacă nu ştiai ce este cu adevărat îţi dădea impresia de loc de întâlniri, nu semăna deloc cu un loc în care se vindeau droguri şi băuturi alcoolice furate dinafara Tribului, de la oameni ceilalţi. Dar ceea ce le întrecea pe toate era clădirea mult prea mare de pe malul stâng al lacului, un bordel, locul unde şi oameni din Cartierul Principal veneau să se destindă. La început afacerea fusese una mică, câteva femei, prea mulţi bărbaţi şi oricum Consiliul nu fusese de acord cu o asemenea "afacere", dar cu timpul din ce în ce mai multe femei au adoptat această slujbă şi odată cu numărul lor crescând, a crescut şi numărul bărbaţilor care le vizitau zilnic, şi Consiliul nu s-a mai putut împotrivi, i-au lăsat să îşi continuie treburile murdare.

Departe de Sat, la poalele versanţilor, se aflau fermele de animale, care erau de specii diversificate; de la oi, la capre, găini, porci şi vite, raţe şi cai; care erau crescuţi într-o fermă specială, puşi deoparte pentru transporturi. Principalele mijloace de transport erau trăsurile cu cai înhămaţi şi caii. Fiecare tânăr care împlinea 16 ani, urma cursuri de echitaţie obligatorii, şi în schimbul a o sută de taleri primeau orice cal îşi doreau.

Terenurile agricole se întindeau în apropierea pădurilor ce înconjurau Satul. Un pământ neadaptat recoltelor, dar de-alungul anilor pământul s-a familiarizat şi producţia de legume nu mai era afectată de asemenea aspecte.

Tot Satul şi împrejurimile formează Fortăreaţa care ascunde de restul lumii un popor total diferit, cu talente speciale din naştere şi capacitatea de a supravieţuii în grup.