Tabăra proscrişilor

Capitolul 2

Am străbătut culoarul întunecat până am ajuns la capăt unde se intersecta un alt culoar, perpendicular. La stânga sau la dreapta? Eram nehotărâtă, până acum nu mai ajunsesem atât de departe. Am luat-o la întâmplare apucând spre partea stângă, apoi dreaptă, apoi iar stângă. Am alergat pe culoarele întunecate, trecând dintr-unul în altul, virând orbeşte la colţuri, aproape zburând –parcă nici nu mai atingeam covorul cu tălpile. Nu aveam mult timp la dispoziţie. În curând Alberta avea să trimită pe cineva după mine să mă caute. Am mai cotit o dată la o bifurcaţie –oare nu era aceeaşi? Am luat-o la dreapta, nu, pe aici nu mai fusesem. La capăt se vedea o scară ce urca la etajul următor. Cu siguranţă nu ducea spre locul pe care îl căutam. Tata îmi povestise că sus erau întâlnirile Consiliului, nu treceam neobservată dacă urcam acolo. Iar faptul că o puștoaică ca mine bântuia holurile instituţiei nu ar fi bătut deloc la ochi. Desigur că ăsta se numeşte sarcasm la care sunt un as, este un dar din naştere.

M-am întors din drum. La stânga, din nou la stânga. Pe-aici culoarul era mai îngust; în loc de covor, podeaua era neacoperită, lăsând la iveală lemnul tocit, care-mi scârţâia sub tălpi. Iar am cotit la stânga şi m-am trezit în faţa unui hol scurt –un perete gol, iar la capete, şi într-o parte şi în cealaltă, se vedea câte o uşă. Una dintre ele era întredeschisă. Trebuia să aleg una. M-am hotărât într-o fracţiune de secundă. Uşa deschisă putea să dea într-o camera sau poate într-un alt hol, cu o altă ieşire, pe acolo am hotărât să mă strecor.

Uşa se deschidea înăuntru. Am mai împins-o puţin şi m-am furişat uşurel, am închis-o încet de tot. Numaidecât am înţeles că nu mai era nicio camera, nici un hol, nici vreo altă uşă, era doar întuneric beznă. Am bâjbâit prin întuneric înaintând în încăperea ce îmi părea a fi goală. Simţeam un miros stătut de mucegai, de praf şi un iz slab de urină. Am tras aer în piept, aşteptând, străduindu-mă să nu strănut.

S-a auzit un zgomot. Nişte paşi precauţi, ca ai cuiva care se juca de-a v-aţi ascunselea. Veneau din interiorul încăperii. Am rămas cu sufletul la gură, încercand să păstrez liniştea, să ascult tăcută. Am crezut doar că mi se păruse, dar deîndată ce am făcut linişte, zgomotul s-a auzit din nou, am putut distinge câteva voci de data aceasta. Nu articulau cuvinte ci doar scoteau sunete, unele dintre ele înfiorătoare.

—Faceţi linişte, la naiba! am auzit una dintre voci rostind.

M-am retras câţiva paşi în spate. Ce era oare aici? Curiozitatea mea a învins încă odată. Căutând în continuare prin întuneric am reuşit să găsesc o lampă în momentul în care m-am lovit cu picioarele de ea. Am ridicat-o în grabă ca nu cumva să ii se verese tot uleiul. Nu mi-a fost deloc greu să o aprind. Exersasem mult în ultimul timp.

O lumina pâlpâindă s-a revărsat în încăpere.