Tabăra proscrişilor

Capitolul 5

Am simțit cum îmi năvălește sângele în obraji de îndată ce femeia a deschis gura să vorbească:

—Știam că ești aici imediat cum te-ai furișat afară din cameră. A dezaprobat din cap cu un oftat prelungit. Domnul Valer a zis că eşti "o mică sălbatică", şi îmi zisesem că am mai întâlnit eu din ăstea, dar tu le întreci pe toate. Cinci minute te-am lăsat din ochi şi când m-am întors dispărusei. Cinci minute, pe Zeii mei!

Turuia în continuare, gesticulând furioasă din mâini, dar nu mai aveam ochi şi urechi decât pentru Evan. Rezista cu greu tentaţiei de a râde de dicursul pe care mi-l adresa îngrijitoarea mea, chiar în faţa lui.

—Măcar mă asculţi?

Alberta a străbătut încăperea în grabă şi s-a aşezat fix în faţa mea.

—Am menţionat cât timp am pierdut chinuindu-mă să te găsesc? Ei bine, habar n-ai şi când mă gândesc că trebuia să-ţi raportez dispariţia...

Cea din urmă chestie mi-a stârnit puţin interesul. Ce-i drept, cum tata făcea parte din Consiliu dispariţia mea ar fi creat mare agitaţie. Până la urmă asta era şi politica Satului "cei din Consiliu pe primul loc", deşi nimeni nu o mai rostea cu voce tare.

Femeia se oprise din vorbit, aşteptând cel mai probabil scuze din partea mea. L-am privit pe Evan, în spatele ei, avea o expresie serioasă pe faţă şi mi-a mimat pe buze doar trei cuvinte: "Nu o spune!", și încă o dată am avut impresia că-mi poate citi gândurile.

M-am încăpăţânat neascultând de sfatul lui, ca întotdeauna, şi mi-am dat seama că şi el a realizat asta, pentru că nici măcar nu încerca să-şi mai ascundă zâmbetul.

—Nu am greşit cu nimic, am zis înfruntând-o pe femeie.

Alberta a roşit ca racul de furie, iar Evan se prăpădea de râs, ţinându-se cu o mână de burtă.

Totuşi, nu am mai spus nimic când femeia m-a apucat de braţ, m-a ridicat în picioare de pe pat şi m-a scos din încăpere. Băiatul s-a uitat la noi şi ne-a urmat până la uşa de la intrare. Pe când traversam coridorul spre ieşire, un ghemotoc galben de blană s-a înfipt drept în piciorul femeii și aceasta mi-a dat drumul la braţ, începând să blesteme pe toți Zeii ei. Milo mi-a dat un mic răgaz ca să îi comunic lui Evan locul de întâlnire, pentru ziua următoare.
După care i-am întors spatele și am luat-o spre casă.

                                                                                                         ***

Îmi auzeam pașii scrâșnind pe pietrișul din fața casei. Am ajuns la treptele de piatră și am început să urc spre ușa de la intrare, cum mai făcusem de mii de ori. Dar la a doua m-am oprit, uitându-mă pierdută la cele cinci șiroaie de apă ce se scurgeau pe pământul umed. Ploua de două zile încoace și nu dădea vreun semn că se v-a opri. Alberta m-a împins ușor de la spate, obligându-mă să înaintez.

Am mers până la ușa din față și după ce am intrat am luat-o la fugă pe culoar, spre dormitorul meu. Ușa era închisă. Am întins mâna și am deschis-o.

Încăperea era mare și dreptunghiulară.
Lângă peretele din capătul celălalt al camerei, era patul meu, larg, comfortabil și primitor. Pe baldachinul stracojiu al patului era brodat cu fir de aur același desen imprimat pe încheietura mea stângă. Faimoasa semnătură a familiei Nowak, coiful și sabia.

Am înaintat spre mijlocul camerei. Într-o parte, o arcadă dădea într-un vestibul mic, unde pe polița de marmură era așezată o vază cu un buchețel alcătuit din florile mele preferate, lavanda, ce dădea dormitorului un aer de prospețime.

În capătul celălalt al încăperii, am zărit strălucind ceva metalic. M-am repezit într-acolo și am cules de jos bani de aur, grei. Pe o față aveau gravat profilul unei persoane, pe cealaltă, o coroană împletită, lucrată din aur și argint. De bună seamă, acela era chipul reformatorului Ruphus. Niște trăsături ferme, cu frunte înaltă și netedă iar profilul lui era maiestuos. Privea semeț către viitor... viitor pe care ni-l asigurase nouă, dar acum nici măcar unul dintre moștenitorii lui nu mai erau în viață.
Desenul coroanei era însemnul familiei Khio, cel mai cunoscut și important blazon dintre toate, dar nimeni nu-l mai purta în prezent.

Am așezat cei doi taleri de aur pe măsuța de lemn din dreptul ferestrei și am mers mai departe.

În dreapta mea, garderoba era plină. Doar câteva haine fine, probabil cămăși de noapte, zăceau mototolite într-un colț, lângă cufărul imens sculptat din lemn. Cel mai probabil, Alberta fusese prea ocupată să mă caute prin ploaie și nu avusese timp să mai facă curat.

Am trecut pe lângă pat încă o dată, dar de data asta m-am lăsat să cad între pernele și așternuturile curate.

Noaptea am dormit liniștită, fără vise.