Tabăra proscrişilor

Capitolul 3

Am făcut doi paşi, încet, uitându-mă împrejur.

Încăperea avea vreo cinci metri pătraţi, iar barele groase şi ruginite se intersectau cam la fiecare 30 de centimetri formând o ţesătură rigidă din fier. Mi-am dat seama exact unde mă aflam. Celulele din temniţă erau despărţite una de cealaltă prin bare metalice dispuse vertical. Erau patru la număr, trei din ele fiind deja ocupate.

Podeaua închisă la culoare şi netedă era goală, complet goală. Pereţii erau şi ei închişi la culoare. Cu braţul liber am întins mâna şi i-am pipăit. Erau de piatră, cu o textură fină şi răcoroasă.

—Vino-ncoace.

Cum stăteam eu în picioare, încremenită de emoţii, am zărit conturul unei feţe profilându-se în petecul scăldat de lumina lămpii. Ne-am privit reciproc, în tăcere. Eu nu vedeam decât o siluetă întunecată, într-o haină lungă, croită într-un fel ieşit din comun.

Deşi îmi spusese să mă apropii, mă încerca un sentiment neobişnuit de stinghereală, ca şi cum încălcam o proprietate străină. Fără grabă, am făcut câţiva paşi spre celula cea mai apropiată. M-am oprit în faţa gratiilor de metal ce mă ţineau în siguranţă departe de prizonier.

—Vreo şansă să mă ajuţi să ies de aici? mormăi băiatul din celulă, şi când s-a apropiat de gratii, –lumina revărsâdu-se pe chipul lui– am putut constata că nu părea diferit de noi, de ceilaliţi, aşa cum îmi imaginasem mereu.

Mai întâi o claie de păr închis la culoare. O frunte albă. Apoi doi ochi întunecaţi cu scânteieri în fasciculele de lumină.

—Cine eşti tu? am îndrăznit eu să întreb.

Nu era prea plăcut. Când a vorbit din nou, ceva din vocea lui mi-a spus că este prea obosit pentru întrebări, dar mi-a răspuns:

—Jared, numele meu e Jared.

"Hmm, ce nume neobişnuit", mi-a trecut mie prin gând.

—Frumos nume, i-am răspuns în schimb.

Brusc, gândurile mi-au fost tulburate de o bătaie uşoară.

Poc, poc! Poc, poc!

M-am întors spre stânga, rapid. Zgomotul se auzi din nou.

Poc, poc!

Rânjea la mine din celula apropiată, cea de lângă a lui Jared. La o privire mai atentă, am văzut, în spatele lui, figurile celorlalţi cu ochii holbaţi şi gurile căscate.

—Oh, ignoră-i pe ăștia.

M-am uitat cu coada ochiului la Jared. Părea matur şi hotărât. Când i-am văzut expresia fermă a gurii, a crescut în mine un mic sentiment de interes.

—De ce? l-am repezit eu.

—Sunt deja pierduţi, a făcut el semn din mână.

—În ce fel?

—Măi, măi, dar văd că eşti curioasă. Pe voi nu vă învaţă despre aşa ceva la şcoală? spuse Jared.

—Despre ce?

Păşind cu grijă, m-am apropiat şi mai mult de el.

—Deci nu te joci, tu chiar nu ştii, nu-i aşa? m-a întrebat, încruntându-se uşor.

—Nu ştiu despre ce tot vorbeşti acolo, am bombănit încurcată.

Am văzut cum i se subţiază buzele. M-a privit lung, cu o figură pe care nu reuşeam să citesc nimic. După care mi-a spus: