Tabăra proscrişilor

Capitolul 7

După prânz venea ora de lectură individuală. Trebuia să citesc o carte la alegere, în liniște.
Mie-mi place să citesc, chiar dacă merge mult prea încet pentru că mă preocupă nenumărate chestii. Și sunt mereu cuvinte pompoase, pe care nu le înțeleg, dar trec peste ele și-n mintea mea apar imagini, ca-ntr-un film. De multe ori îmi închipui cum s-ar termina povestea dac-aș scrie-o eu.

Azi ajunsesem la jumătatea unei cărți de aventuri, unde un copil se pierde în mijlocul unei jungle.
Am găsit unde rămăsesem, m-am lăsat cu scaunul pe spate și am început să citesc.

Tocmai când începusem să mă las furată de povestea pe care o citeam, am auzit cum ceva tare a lovit fereastra. Am clipit mirată și m-am uitat într-acolo. Era chiar prietenul meu, Evan. Aruncase cu o pietricică în geam ca să îmi atragă atenția.
Stătea pitit într-o tufă, sub pervaz. A ridicat mâna dreaptă în care ținea o foaie de hârtie, apoi mi-a făcut semn că o va lăsa acolo. A zâmbit și mi-a făcut cu ochiul. I-am făcut și eu cu ochiul.
Cu tot atât de multă grijă, în liniște totală, s-a furișat, îndepărtându-se de geam, apoi a ieșit din raza mea vizuală.

Am dat fuga la fereastră și cu puțin efort m-am întins după scrisoarea pe care o lăsase băiatul.
Am despăturit-o în grabă și am citit scrisul mărunt și înghesuit:

"Într-o oră începe Ospățul Săptămânii. Nu mai putem să ne îndeplinim misiunea secretă.
J, avem nevoie de alt plan. Ne furișăm în timpul dansului?"

Acum puteam să ne luăm adio și de la planul ăsta!

Și totuși, să mergem în timpul dansului de seară nu era o idee atât de proastă, dacă stăteam să mă gândesc...

Ospățul Săptămânii este sărbătorit printre locuitorii Satului odată la șapte zile, după cum își are și numele. E organizat în special pentru tineri; fete și băieți. Ne bucurăm cu toții de dans, muzică și da, și mâncare delicioasă, până la miezul nopții. Motivul principal al sărbătorii e acela de a ne aduna pe toți la un loc, ca și comunitate.
La sfârșitul serii băieții invită fetele la dans, purtând măști, –ca astfel noi să nu îi recunoaștem, iar fiecare băiat să aibă o șanșă– și dacă se comportă exemplar de bine cu fata pe care a invitat-o, se poate alege chiar cu o viitoare soție, –asta numai dacă fata îl place îndeajuns.

Era sărbătoarea mea favorită, dar se sincronizase groaznic cu planurile noastre.

Am oftat din rărunchi, lăsând cartea de-o parte.
Jared probabil nu mai avea mult și devenea la fel ca cel din celula alăturată lui, un monstru neinteligibil. Și totuși, tebuia să ne ducem planul la îndeplinire. Aveam nevoie de mai multe informații, iar Jared părea singurul dispus să coopereze.

O oră mai târziu, mă aflam din nou în camera mea. Alberta împreună cu mama mă aranjau –cum obișnuiau să facă de fiecare dată–, pentru Ospățul Săptămânii.

—Scumpo, seara asta este foarte importantă, mi-a șoptit mama. Umblă vorba prin Sat că un tânăr misterios o s-o invite pe fiica căpitanului de război la dans.

Mi-am ridicat ochii în sus la ea. Mă urmărea atentă, cu ochii negri și strălucitori. S-a scărpinat îngândurată la baza gâtului, aproape ca și cum aștepta ceva... ca și cum aștepta ca eu să zic ceva sau să fac cine știe ce legătură...

Nu-i spusese pe nume, dar nu eram deloc proastă.
Îi cunoșteam titlul tatălui meu, iar asta mă făcea pe mine fiica căpitanului de război.

—Mamă! am zis, cu respirația tăiată.
Știi că îi refuz pe toți! De ce îmi spui un lucru ca ăsta?

I-am întors spatele indignată, lăsând-o pe Alberta să îmi pieptene părul în continuare.

—Desigur că știu, scumpo. Dar acum e diferit.

—Stai așa, stai așa...

Am întrerupt-o din nou pe Alberta din munca ei.

Mama nu m-a lăsat să-mi termin ideea.

—Care-i problema Josephie? Băieții nu mușcă...

—Eu da!

Pe fața mamei fulgeră ceva care nu putea fi decât expresia unui zâmbet.

—Draguțo, știi că o să vină vremea când tu o să trebuiască să îți găsești un soț...
Am deschis gura să-i zic că preferam să nu vină ziua aia niciodată, dar a vorbit repede, reducându-mă din nou la tăcere:

—Mai umblă vorba că băiatul care te va invita la dans astăseară este un tânăr minunat.

Mai contează?

—Prefer să mă mărit cu Evan...

—Ei bine, știi deja că nu poți, mi-a replicat ea.

Avea dreptate. Era încurcată chestia, existase o întreagă dezbatere a Consiliului legată de problema asta. Normal, ca fată, trebuia să primesc numele soțului meu, dar pentru că sunt singura ce poartă numele de Nowak –din rândul noii generații–, Consiliul hotărâse în dreptul meu, să mă căsătoresc cu un băiat ce nu este moștenitor al celor nouă căpetenii și astfel să renunțe la numele lui de rang inferior și să îl primească pe al meu. Familia mea trebuie să-și continuie linia de sânge.

Cum Evan era moștenitorul de drept al domnului Rossi, era imposibil să mă căsătoresc cu el, pentru că aș fi primit numele lui.
Totuși îl preferam pe el în detrimentul celorlalți, deși nu mă gândisem niciodată la el ca la mai mult decât un prieten.

În ciuda strădaniilor mamei de a mă face să privesc partea bună a lucrurilor, eram abătută. N-am mai spus nimic în timp ce ne îndreptam cu toții spre piața Satului.