Tabăra proscrişilor

Capitolul 12

Când ajung din nou pe coridor, Evan mă zorește spre ieșire. În timp ce mergem, se întoarce spre mine și surâde.

- Ei, se pare că nu am aflat prea multe.

- Firește că nu, spun eu, neluându-mi gândul de la Jared.

- Doar nu crezi ce spune, nu? mă întrebă, gesticulând în spate spre capătul culoarului de unde veneam noi.

- Nu are niciun motiv să mintă, nu-i așa? i-am zis, ocolind întrebarea.

Merge la pas cu mine, conducându-mă cu gesturi delicate.

- Tu ce crezi? am cerut să știu, după o scurtă perioadă de tăcere din partea lui.

- Ei, mă bucur că nu mă aflu în spatele gratiilor.

- Că bine zici, am râs, fără să mi se pară amuzant.

Evan intră în joc și își permite un mic zâmbet amuzat. Dar pe cât de repede răsărise pe fața lui, atât de repede a și dispărut.

- Ești bine? mă întrebă îngrijorat.

- Îmhî, am făcut fără să observ că el se opri în loc.

M-am întors spre el. Părea încurcat. Se uita la mâna mea, umflată, cu pielea pătată de sânge uscat.

 Încercă să-și pună mâinile pe încheietura mea, dar nu putu. Degetele îi încremeniră la cațiva centimetri de piele.

Am tras aer adânc în piept. Eram înfometată.
Gândul și stomacul mă ardeau așa tare că uitasem de rana de la mână.

L-am văzut pe Evan înroșindu-se la față, ceea ce era o avertizare. Obișnuia să-mi țina un discurs lung de fiecare dată când sfârșeam în felul acesta.

- Sunt în regulă! l-am asigurat eu pe băiat, înainte ca el să deschidă gura și să mă certe. Avea tendința să fie mult prea protectiv, ce mă deranja în majoritatea situațiilor.

El vru să obiecteze, dar l-am întrerupt:

- Nu-i momentul acum. Trebuie să ne grăbim.

Evan își rodea unghia de la degetul mare, lucru pe care îl face de obicei când se simte frustrat. Cu toate astea, rămase tăcut.

Mi-am ascuns cu grijă sentimentul de triumf.

Focul ardea vesel în suporturi prinse de o parte și de cealaltă a coridorului, aruncând umbre pe pereți atunci când treceam pe lânga ele. Am simțit că mă inundă un sentiment duios. Ceva care nu semăna cu nimic din ce simțisem până acum. Desigur, durerea și senzația de arsură în stomac nu dispărusera. Dar durerea era acum pe planul doi față de sentimentul acela. Nu prea știam să-i dau nume. Știam doar că focul îmi dă liniște.

Apoi am ieșit afară în noapte, în piața liniștită. Inspiram adânc aerul care nu mirosea a fecale sau urină. Închisesem ochii, bucurându-ma de senzație. La această oră nu exista trafic, nici măcar o urmă de trăsură. Magazinele sunt închise, piațetele, pustii.

  Evan aștepta ca să-i arăt drumul înapoi spre gardul de fier, dar eu eram țintuită în loc. Mă uitam la drum, apoi din nou la clădirea ce se înălța în spatele nostru.  

- Hai să mergem, spuse Evan. Nu-ți face griji pentru asta, vom afla în alt fel.

Își puse mâna caldă pe umarul meu, un gest delicat, menit să mă liniștească și să-mi atragă atenția.

- Asta trebuie să fie o asigurare sau un angajament propriu-zis? îl întrebai abătută.

- Scuze? făcu încurcat.