Tabăra proscrişilor

Capitolul 8

Se pare că toată lumea ne aștepta acolo.
Cum bărbaţii aprinseseră deja focul, scena era în felul ăsta marcată și tinerii și adulții formaseră un cerc mare în jurul zonei.
Focul aprins în cinstea sărbătorii servea drept centru de interes al cercului ce se formase.

Mă irita să-i văd pe toți băieții cu măștile alea pe față. Gândul îmi tot zbura la ceea ce îmi zisese mama în legătură cu invitația ce urma să o primesc. Chestia asta era ca un cui în talpă pentru mine, pentru planul de rezervă pe care-l elaborasem.

La naiba, nici măcar pe Evan nu-l recunoșteam.
Am răsuflat totuși ușurată la gândul că el mă vedea, și mai devreme sau mai târziu urma să vină el la mine.

Mama și cu mine ne-am așezat într-o margine, în timp ce ultimii veniți își căutau și ei locuri, ca sărbătoarea să poată începe.

În interiorul cercului, se aflau opt siluete impunătoare, pe care toți din jur le priveau cu respect.
Ca întotdeauna au început cu discursul lor ceremonios, rostind binecuvântări peste cei din jur. Asta îmi provoca mereu un ghem de emoții în stomac.

A durat totul în jur de zece minute. Tata a fost ultimul care a vorbit dintre ei:

-În noaptea aceasta să vă aduceți aminte de strămoșii voștri. Ei au fost cei care ne-au ținut departe de lume. Și cât bine ne-au făcut!

Le-a zâmbit câtorva oameni, printre care și mie.

-Să nu uitați niciodată de ei, pentru că puteți fi siguri că lumea nu va uita de numele nostru, de numele Khio. A ridicat pumnul victorios în sus, străpungând aerul din jur. Bucurați-vă de sărbătoare.

A încheiat discursul strigând cât îl ținea gura de tare, următoarele cuvinte:

-Să înceapă Ospățul!

Și cu asta s-a terminat. Oamenii din jur au destrămat repede cercul format în jurul focului, ale cărui flăcări se unduiau în bătaia lină a vântului.

Am rămas printre puținii oameni care încă își păstrau locul.
Mă bucuram că toată lumea era prea ocupată să trăncănească, astfel că nimeni nu observase că nu scoteam un sunet.
Simțeam nevoia să stau acolo și să păstrez liniștea, preferând să nu intru în evidență.

Cinci minute mai târziu, priveam fascinată, ținându-mi respirația, cum focul mistuia lemnele făcându-le să trosnească. În locul neliniştii stranii de dinainte, acum mă simţeam puţin ameţită şi ruptă de realitate, ca atunci când citeam prea mult şi pierdeam noţiunea timpului. Cu mult timp în urmă, poate că mi-ar fi fost frică de senzaţiile ciudate care mă încercau, însă acum mă umpleau de un sentiment de plăcere aproape insuportabilă. Mă simţeam bine! Atât de bine, încât, aproape că nu-i mai auzeam pe ceilalţi strigând şi râzând în jurul meu.

Când doi băieţi din mulţime s-au întors cu faţa spre foc, -ce ardea în mijlocul sărbătorii- au luat vreo trei buşteni fiecare şi i-au pus încrucişaţi pe cărbunii încinşi, am urmărit, cuprinsă de vrajă, cum flăcările mari îşi schimbă culoarea, iar unele mici şi galbene încep să mângâie lemnele.

În clipa aceea, aerul din jur s-a schimbat.

Arşiţa focului îmi desfăta pielea, cuprinzându-mă pe de-a-ntregul. Era o senzaţie familiară şi plăcută, ca senzaţia de căldură pe care o ai când intri în apă caldă. Eram în elementul meu, grijile nu-și aveau rostul.
Când am privit din nou în mijlocul vâlvătăii, flăcările au prins contur, tremurând pe ritmul muzicii ce răsuna în noapte, şi puteam să jur că desluşeam diferite siluete în vibraţiile focului.

Atunci când văpăile s-au aţâţat, întunericul din jur a devenit mai dens, şi un fum albăstrui se ridica, vălătucindu-se în aer.

La un semnal nevăzut, cinci trâmbiţe s-au înălţat şi au început să cânte, risipind farmecul din jurul meu.

M-am frecat la ochi, uitându-mă buimăcită la foc... căci imaginile vii, trezite în miezul tăciunilor încinşi, începuseră să pălească şi să se piardă printre umbre. Nu ştiu de ce, dar noapte părea şi mai întunecată...

Am ridicat privirea. Cerul, -senin când începuseră cei din Consiliu discursul- era acum brăzdat de norii aduşi de vânt dinspre lacul din partea de Nord. Luna se ridicase pe cer, dar discul ei rămăsese doar o pată difuză, iar stelele abia se vedeau.

Tocmai voiam să mă duc să-mi iau câte ceva de-ale gurii, când unul dintre băieţii mi s-a alăturat.

Nu l-am observat din prima, pentru că mergea tăcut în spatele meu, ţinându-se pe aproape.

Masa fusese aşezată deoparte, înaintea mulţimii era întins un ospăţ bogat; talere cu fructe şi dulciuri, colaci de păine, plăcinte cu brânză şi carne, friptură din mai multe specii de animale, şi preferatele mele, tartele cu fructe, de care ştiam cu siguranţă că erau făcute de Lethia. Pur şi simplu le adoram.

Am întins mâna după o farfurie pe care să aşez tot ce-mi făcuse cu ochiul şi atunci cornurile au început iarăşi să răsune.

Ca din instinct m-am întors şi aproape că m-am izbit de cel care mă urmărise tot timpul ăsta.

-Pe Zeii mei! am strigat cu vocea piţigăiată în timp ce farfuria îmi zbura din mână. A aterizat pe jos și toate bunătăţurile s-au împrăştiat pe pământul murdat.

Am strâmbat din nas.

-Ăsta e modul tău de a-mi spune că ar trebui s-o las mai moale cu gustările?

Evan nu mi-a răspuns, aşa că am chicotit singură la propria mea glumă.

-Nu contează, oricum. Trebuie să mergem.

Pornisem hotărâtă spre marginea de est a pieţei, unde peste stradă, în imediata apropiere, se înălţa ţanţoşă clădirea Consiliului. Nu făcusem mai mult de cinci paşi şi m-am întors spre băiat, observând că nu se mişcase de pe loc nici măcar un centimetru.

Mi-am dat ochii peste cap, mă gândisem şi la asta. Probabil că lui Evan îi venise frică într-un final şi poate că îşi dorea să abandoneze misiunea. Dar nu-i mergea aşa cu mine.

-Hai. Mergem. Chiar acum!

L-am înşfăcat pe băiat de braţ, iar acesta a pornit în sfârşit în urma mea. Am ocolit, pe cât se putea, locul în care câteva perechi începuseră deja să se mişte pe ritmul muzicii, în atenţia tuturor.

Înainte de a se termina cântarea, băiatul mi-a dat drumul la mână, apoi, pe neaşteptate, mi-a cuprins talia trăgându-mă încet, ca pe o pradă, în mijlocul celor ce dansau.

-Evan, termină odată cu prostiile!

Dar chiar în clipa aceea l-am observat pentru prima oară, clar ca la lumina zilei.

Era mai înalt decât mi-l aminteam eu, îmbrăcat în veșminte ivorii iar tunica lui era împodobită cu fire aurii. Niște mănuși din piele groasă, asortate cu cizmele înalte, îi ascundeau mâinile până la cot. Nu i se vedea fața, căci purta masca împodobită, care închipuia un animal de pradă ce-și arăta colții amenințător. Și am înțeles într-un final că acela nu era Evan.

Am făcut un pas în spate dar băiatul a venit foarte aproape, până în faţa mea, a întins o mână spre mine -cu palma în sus- și întrebarea lui nerostită plutea între noi.

Am mai făcut un pas înapoi, bătând în retragere.

-Păi... ce să zic, mulțumesc, dar trebuie să te refuz.

Am dat să mă întorc, dar se părea că nu se lasă păgubaș. Îmi prinsese brațul în mâna lui, iar în jurul nostru mulțimea începuse să strige: "Doar un dans, doar un dans!"

Hmm, jucau murdar. Era nepoliticos pentru mine să-l refuz acum.

Am privit în jur, încercând să creez o diversiune. Puteam să jur că în graba mea, i-am văzut până și pe mama și tata pe margine, strigând simultan cu mulțimea. Ce naiba?

Pentru că ne aflam așa de aproape de foc iar el stătea cu spatele, mi-a venit în minte cea mai strălucită idee.
Eram presată de timp, așa că am recurs la metoda pe care alftel nici nu m-aș fi gândit s-o folosesc.
Mi-am calculat în minte următoarea mișcare. Cred că era în jur de un metru distanță...
M-am concentrat pe ceea ce aveam de făcut.
Doar două scântei au sărit.
Încă un centimetru... încă puțin... și gata!

Pelerina băiatului luase foc.