Tabăra proscrişilor

Capitolul 10

Holul era luminat de făclii aprinse, prinse în suporturi de o parte și de alta a ușilor. Pe jos era întins un covor stacojiu. Lângă una dintre uși, pe un piedestal, stătea o urnă de porțelan, pictată delicat.

Torțele pâlpâiau la fluturarea pelerinei lui Evan. Dintre faldurile mantiei răzbătuse un suspin slab, de sub claia de păr ciufulit, ochii băiatului negri, negri și blânzi, mă priveau cu bunătate. Asta-mi dădea curaj.

Alergam mai departe, deși, cu fiecare pas, aerul parcă se rărea în jurul meu. M-am oprit o clipă, în capul unor scări, mi-am trosnit degetele și-am înclinat capul, ca să ascult mai bine. Un alt simț decât văzul sau auzul îmi spunea că nu ne paște niciun pericol, că atenția paznicului era îndreptată într-altă parte.

În dreapta noastră, era un zid plin, dar pe partea stângă, la intervale regulate, apăreau niște uși de lemn.
Am înaintat pe culoarul cotit până când n-au mai rămas decât două uși.

Ăsta era locul.

Ușa nu era încuiată și de îndată ce-am împins-o puțin, s-a deschis cu un scârțâit slab. Am aruncat o privire, apoi m-am furișat înăuntru și i-am făcut semn și lui Evan să mă urmeze.

Am bâjbâit în întuneric după băiat, mânându-l binișor din spate, cât mai departe de ușă. Împingându-l în mijlocul încăperii, am continuat să mă dau încet înapoi... mai înapoi... și mai înapoi, în inima beznei, așteptându-mă ca din clipă în clipă, să ajung la un perete.

M-am lăsat pe vine, rezemată de perete, răscolind după lampa pe care o folosisem și cu o zi în urmă.
Am întins mâna spre ea când am găsit-o, atingând-o ușurel cu un deget. Am simțit un fel de gâdilat, ca la un curent foarte slab, apoi lampa s-a aprins, luminând în întuneric.

Mă aflam din nou în anticamera micuță, de vreo patru metri pătrați. În spate era ușa pe care intraserăm; în lateral, doi pereți obișnuiți. În față nu aveam un perete, ci o împletitură strânsă de oțel, cu balamale și încuietori meșteșugite.

În jurul corpului ghemuit din fața noastră, erau pe jos, în toate părțile stropi mici roșietici, ca de sânge. Peste un timp, încet, silueta prosternată s-a ridicat în coate, mișcându-se anevoie, ca un om bătrân, tare bătrân. Era cu spatele la noi și la început n-am văzut decât haina și părul ciufulit. Clătinându-se anchilozat, s-a ridicat în picioare. S-a întors spre noi și a început să se apropie șchiopătând, întinzându-și oasele și trosnindu-și încheieturile degetelor.

Flacăra lămpii a pâlpâit, iar umbra imensă și neagră a lui Jared a tremurat pe peretele din spatele lui.

Băiatul ajunsese de nerecunoscut. Pielea lui căpătase o paloare verzuie și strălucea de transpirație. Avea părul răvășit și unsuros, dar mai avea și un miros straniu, ca de ciuperci putrede. Ochii dați peste cap și, în colțul gurii molatice, un fir de salivă.

Fără să-mi dezlipesc privirea de la el, am ridicat brațul și am pocnit din degete. Un tremur i-a cuprins tot corpul iar ochii lui s-au deschis brusc, ațintiți asupra mea.

Avea chipul mai inexpresiv ca oricând, dar mi s-a părut că zăresc un licăr de speranță în ochii lui.

-Ai venit să-mi dai drumul?

Băiatul zvelt arăta acum năruit, agățat de barele din metal ale celulei.

Chipul mi-a rămas neclintit, ca și cum ar fi fost împietrit. Am simțit cum mi se zvârcolește inima în piept, gata să plesnească.

Evan a pufnit disprețuitor.

-Ai vrea tu.

M-a surprins la faza asta.

-Evan! l-am certat eu.

Băiatul a renunțat la tentativa aia de zâmbet arogant iar privirea lui nu mai trăda dispreț morbid, genul "hai să râdem de el că e în spatele gratiilor", ci aducea mai degrabă cu un tip normal, palid, care chiar voia să afle ceva.

Mi-am îndreptat atenția spre Jared și i-am văzut durerea în priviri.

-Mă temeam că vei spune asta.

Am sesizat asprimea în glasul lui și felul în care spatele lui drept s-a îndreptat și mai tare.

Cu un aer cam bleg, am schițat un zâmbet vinovat dar îl priveam plină de compasiune.

Spre uimirea mea, am văzut cum își încleștează gura și își mijește ochii. Clătina din cap și se dădea cu spatele înapoi, spre peretele dinapoia lui, cu mâinile întinse înainte, ca și cum voia să se apere de ceva rău.

-Lăsați-mă în pace acum!

L-am auzit în spate pe Evan oftând deznădăjduit.
Apoi, brusc, am simțit cum descumpănirea mi se preface în furie. Ce-avea Evan?! De ce îl trata pe Jared de parcă avea vreo boală cumplită? Și ce i se întâmplase și lui, la urma urmelor?

Am făcut un pas, încruntată.

-Jared, stai puțin, am zis cu o voce reținută, dar pe un ton care l-a oprit în loc. Ignoră-mă, dacă vrei. Dar mai întâi spune-mi ce ți s-a întâmplat. Ce se petrece în Consiliu, ce ți-au făcut?

Băiatul șovăi o clipă, iar pe chip i se zugrăvi o umbră de îndoială. Dar apoi și-a înăsprit iarăși expresia.

-Voi mă întrebați? scrâșni el. Tocmai voi? Când e numai vina neamului vostru nemernic? Și acum veniți aici, prefăcându-vă că vreți să mă ajutați... când defapt vreți doar să știți mai multe informații...

Deodată fața i se schimonosi și scoase un fel de sughiț, gâtuit.

M-am dus imediat lângă celulă, cuprinzând în palmă oțelul rece al uneia dintre grati.

-Bietul de tine, am zis cu o voce blândă, cercetându-l din priviri. Mie chiar îmi pasă de tot, sincer. N-am habar ce s-a întâmplat, dar intenționez să opresc asta. Iar dacă nici tu nu îmi spui, n-am cum să te ajut.

Vorbele mele îi acopereau suspinele.

Dar apoi, pe neașteptate, Jared se repezi în față, apucându-mă de încheietura mâini cu brutalitate.
Am simțit un fior pe șira spinării.

Evan mârâi amenințător, ajungând deja în dreptul nostru.

-Fetițo, zise Jared cu o voce joasă, ar trebui să te temi de mine.

Dar eu rămăsesem aproape de el.

-Josephie.

-Hmm? făcu el, confuz.

-Numele meu e Josephie...

Privirea aspră i s-a îmblânzit, și a mai slăbit din strânsoare.