Tabăra proscrişilor

Capitolul 9

Şi-n clipa aceea au urmat strigăte de uimire şi de groază. Mulţimea a sărit să-l ajute pe băiat. În goana lui de a-şi da pelerina în flăcări jos, a şi uitat de mine. Sforţarea lui era aşa cumplită, de aproape că-i auzeam zbârnâind muşchii întinşi la maxim.

În cele din urmă, când a isprăvit să-şi dezbrace mantaua, s-a prăbuşit în genunchi, toropit şi speriat, gâfâind aspru, ca un fierăstrău.

Nu ştiu câtă vreme a rămas aşa, îngenunchiat, până a început să răsufle normal, dar nici măcar atunci nu a ridicat privirea spre mine.

Ultima persoană pe care am mai zărit-o era mama care, cu mişcări blânde dar rapide, l-a aşezat pe băiat într-o poziţie "în care să-şi revină" şi l-a învelit cu o pătură.

Am făcut stânga împrejur şi am rupt-o la fugă de acolo. O luasem la est, dar m-am împiedicat, gata să cad; cu cât mă îndepărtam mai mult de foc cu atât mă adânceam şi mai mult în întuneric.

Era greu de spus dacă mă scosesem dintr-un mare rahat sau tocmai intrasem într-unul şi mai mare. Pierdusem timp preţios cu mascatul ăla şi speram să nu bănuiască nimeni ce se întâmplase defapt. Nădăjduiam că mulţimea mă va crede speriată datorită incidentului şi că aşa am dispărut ca prin vrajă, şi pur şi simplu nu mai avea rost să mă caute. Dar cel mai probabil toţi scotoceau după mine acum.

Pe deasupra, mi-era şi foame.

Cu respiraţia tăiată mi-am continuat drumul.
Acum mă preocupa o altfel de rebeliune, ceva care ştiam că mă va face să mă simt mult mai bine. Nici că se putea un prilej mai potrivit, acum că majoritatea oamenilor erau cu ochii pe băiatul acela.

Doar că atunci când am ocolit una dintre tarabele pieţei, mi-a ieşit în întâmpinare acelaşi băiat mascat.
La cât de nebunesc părea asta, am simţit cum mă trece un fior pe şira spinării. Simţeam un impuls puternic de al lovi la punctul sensibil. Totuşi m-am abţinut, şi am aruncat o privire în urmă, dar aleea dintre chioşcuri era goală.

-Cum de ai...?

Mi-am pierdut ideea când băiatul a făcut un pas spre mine, şi în acelaşi timp m-am trezit şi eu dând înapoi cu spatele vreo trei paşi.

-Nu te apropia perversule!

-Despre ce tot vorbeşti acolo?

Spre surprinderea mea i-am recunoscut glasul lui Evan.

Din umbră, silueta întunecată a băiatului a ridicat o mână apoi a îndepărtat masca de pe faţă.
Evan se uita cu jenă la mine. Buzele lui schiţau un zâmbet, iar ochii lui străluceau în noapte.

-Băiete, l-am certat eu pe un ton supărăcios, eşti tare norocos. Nu mai aveam mult până să-ţi vin de hac.

M-am uitat la el pieziş.

Evan zâmbi şi se înroşi mai tare ca oricând.

Nu m-am putut abţine şi i-am zâmbit şi eu, bucurându-mă să-l văd. Apoi l-am împins uşor în umăr, cu un aer ştrengăresc.

-Te-a urmărit careva până aici?

A clătinat din cap.

-Bun. Eşti gata? l-am întrebat mai apoi.

-Sunt gata!

-În regulă.

Fără să şovăi, ca să nu am timp să capăt reţineri, l-am prins pe Evan de braţ.

Ne-am desprins împreună de umbra pieţei cu un aer care să pară cât mai nevinovat. Am luat-o drept înainte spre clădirea care se înălţa peste drum.