Tabăra proscrişilor

Capitolul 6

M-am trezit când încă nu începuse să se lumineze și mă uitam -pe geam- cum licărirea stelelor se pierdea pe măsură ce se apropiau zorile.
Două ore mai târziu, după un mic dejun plin de voioșie, mama a venit la mine când mă aflam în camera mea.

-Așa deci, Josephie. Se pare că, oricât de proastă ar fi părerea Albertei despre tine, tot reușeși să o surprinzi, coborându-te și mai jos.

A făcut o pauză, așteptând o reacție din partea mea. N-am zis nimic.
Poate că altădată m-aș fi foit puțin și aș fi lăsat privirea în jos. Dar acum m-am uitat drept în ochii ei. După părerea mea, nu greșisem cu nimic și asta nu avea să se schimbe, indiferent ce ar fi făcut sau zis Alberta despre mine.

Mama a oftat, așezându-se pe marginea patului, lângă mine.

-Scumpo, e important să știi că părerea celorlalți despre tine are mare însemnătate. Imediat ce v-a fi selectat Consiliul succesor, din care știi bine că vei face parte, locuitorii din Sat o să îți urmărească fiecare mișcare și dacă de acum ești neastâmpărată și indisciplinată, -a tras cu coada ochiului spre mine, verificând posibilele schimbări de pe chipul meu- cum crezi că vei părea pentru ei atunci?

Dar nu am schițat nici măcar o încruntătură. O priveam doar cu un aer bleg, -cum obișnuiam să fac de fiecare dată când îmi vorbea despre viitoarele mele îndatoriri- dând impresia că nu înțeleg o iotă din ce-mi spune. Eram conștientă, desigur, că nu grăia nimic decât adevărul.

Imediat ce tata, domnul Rossi și restul celor din Consiliul îmbătrâneau -de-ajuns încât să nu mai poată conduce-, o nouă generație urma să preia frâiele Tribului. Iar eu și Evan eram printre ei, alături de alți șapte tineri băieți.

-Alberta exagerează, m-am auzit vorbind. Am ieșit doar la o plimbare. Am fost la Evan, nu în altă parte...

-Știu scumpo, m-a întrerupt ea. Dar măcar încearcă să asculți când îți spune să nu mai ieși în ploaie.

Despre asta era vorba? Atâta morală doar pentru că mă udasem puțin?

-În regulă, am cedat, recunoscătoare că astăzi nu mai ploua.

-Asta e atitudinea de care vorbeam.

Mi-a zâmbit, m-a sărutat pe frunte, apoi s-a răsucit pe călcâie și a ieșit din încăpere.

Pff, ce mai modalitate de a-ți începe ziua.

Am zâmbit totuși în sinea mea, nici măcar o bătaie zdravănă nu-mi putea strica buna dispoziție.

După o vreme a apărut și Alberta, o știam după zgomotul pașilor. Eram întoarsă cu fața la perete când a intrat și s-a apropiat de patul meu, și cred că a stat acolo un minut, fără să zică nimic. Am rămas întoarsă cu spatele, fără să-i dau atenție.

-E timpul pentru lecții, zise ea.

Am oftat, iritată de prezența ei, dar nu am rostit niciun comentariu, și m-am târât spre bibliotecă în spatele femeii.

***

Mă uitam pierdută în locul în care dispăruse Alberta, apoi, ezitând, mi-am târșâit picioarele și m-am așezat în liniște pe scaunul meu preferat. Cu toate că îi mai ieșea căptușeala pe ici, pe colo, era destul de comfortabil, făcusem un protest de două zile ca să o conving pe mama să nu îl arunce cu cea mai bună ocazie.
M-am prăbușit pe scaun, cu spatele la restul camerei, am deschis cartea pe care am găsit-o mai aproape pe măsuță și mă uitam ca proasta la prima pagină. Cuvintele se încețoșau, pluteau nițel pe foaie, apoi dispăreau. Mintea îmi zbura aiurea... dincolo de încăperea aceea... dincolo de gardul ce înconjura casa... pe deasupra acoperișurilor și a luminițelor pâlpâitoare din Sat... dincolo de zidurile impunătoare ale clădirii Consiliului... ba chiar dincolo de bările din metal rece ale primei celule din temniță...