Tabăra proscrişilor

Capitolul 4

Râdeam când am ieşit pe hol şi m-am dus la Evan. Încă nu îşi revenise după amiaza petrecută privind-o pe bucătăreasa Lethia în timp ce pregătea cina. A fost plăcut surprins când m-a văzut, totuşi, o oră mai târziu la uşa casei lui. Am rămas în prag privindu-ne unul pe altul preț de câteva clipe.

Mă privea nemulţumit acum.

—Nu-mi vine să cred că ai fost fără mine!

Glasul lui dădea de gol entuziasmul, deşi stătea îmbufnat.

Eram surprinsă total. Îmi închipuisem că n-o să-i fie atât de uşor să-şi de-a seama.

Am zâmbit viclean.

—E o poveste lungă...

Nu a zis nimic, a ridicat doar din sprâncene, aşteptând nerăbdător ca eu să continui. Am deschis gura să-i povestesc, dar un citat din cartea pe care mi-o citea mereu Alberta mi-a închis gura pe loc, şi o voce din capul meu mi-a reamintit:

"Secretele sunt purtate de vânturi". Era la propriu de data asta. Adierea vântului domol de primăvară îmi mângâia obrazul stâng. Parcă mă trecea un fior. Ăsta nu era un loc potrivit pentru spus secrete. Vântul le-ar fi purtat mai departe, putea să ne audă oricine. Şi dând formă gândurilor mele, s-a auzit o voce din spatele meu:

—Hai, vă mai prostiţi mult pe aici sau intraţi odată?

M-am întors şi am dat cu ochii de Leila, mama lui Evan, care stătea în spatele meu. Ţinea în braţe un coş împletit din rămurele plin cu bunătăţuri, iar zâmbetul îi cuprindea toată faţa şi trupul mărunt îi radia de fericire.

M-a salutat politicos, cu ochii strălucitori, apoi a intrat repede în casă. Evan a ţinut uşa deschisă, ca un gentleman, făcându-mi semn din cap să intru, adoptând acelaşi zâmbet adorabil pe faţă pe care îl înfăţişase şi doamna Rossi.

Leila îl educase exemplar pe Evan, datorită ei devenise astăzi un băiat cu maniere alese şi caracter frumos. Unul dintre multele lucruri care mă atrăseseră la el.

Am intrat şi eu, dar mai încet şi m-am întors spre băiat chiar în momentul în care acesta închidea uşa în urma mea.

—Ia povestește-mi ce ai făcut astăzi...

Evan s-a oprit deodată și a făcut ochii mari. Mă întrebam ce e în neregulă cu el.

Apoi, nu știu de unde, a țâșnit ceva mic, îmblănit și iute ca săgeata, care mi-a trecut printre picioare și dus a fost pe culoar și în bibliotecă, urmat, la câteva secunde, de un proiectil de culoarea untului, care a dispărut după el ca o rachetă.

—Mda, se pare că Loki și Milo se joacă iar de-a prinselea, anunță băiatul, dezaprobator, privind în urma celor doi.

Am dat ochii peste cap și am chicotit.

Loki era motanul supraponderal al casei, iar Milo, ei bine, el era câinele micuț, gras, cu picioare scurte și groase al băiatului. Tipic pentru Milo să-l chinuie pe Loki, alergându-l prin toată casa.

Am dat să-i urmăresc, vrând să mă alătur jocului lor, dar mama lui Evan m-a oprit.

—Jossie, scumpo, trebuie să îți schimbi hainele mai întâi. Ești udă leoarcă. A făcut o pauză apoi a adăugat cu o mică stâmbătură: Și ce ar zice Valer dacă ar știi că te-am lăsat să răcești?

Nimic drăguț, cu siguranță. Tata nu era întocmai cea mai politicoasă persoană.

Evan m-a luat repede cu el prin câteva încăperi, apoi pe niște coridoare care duceau în bucătărie.
Lethia stătea așezată pe scaunul ei, citind o carte la întâmplare. Când am intrat în încăpere a ridicat privirea spre noi. Băiatul nici măcar nu a fost nevoit să-i spună ceva, căci din propria ei iniţiativă m-a apucat de braţ şi m-a condus într-unul dintre dormitoare. Era o cămăruţă mică, cu un singur geam. Dintr-un capăt în celălalt nu făceai decât zece paşi mari. Bucătăreasa mi-a întins o rochie ce depăşea cu o palmă ghenunchii, din dulapul de lângă pat. Nu a scos nici măcar un cuvânt, dar a ieşit, fără să-i spun eu, din încăpere.

Mi-am dat jos hainele ude una câte una şi le-am lăsat într-o grămadă jilavă pe jos. În spatele meu, pe pat, mă aştepta rochiţa curată. Am îmbrăcat-o cu grijă, neobosindu-mă să mă verific în oglinda din cămăruţă, ce era încadrată de o ramă din aur.

Tocmai când aş fi putut zice că eram gata, uşa a început să se deschidă un pic şi nu se vedea nimeni. Asta ce mai era?

Pe după uşă, cam la nivelul clanţei, mi s-a părut că văd un braţ. S-a mişcat un pic. Mă uitam hipnotizată. Apoi uşa s-a deschis larg şi în cadrul ei a apărut Evan.

—Ai terminat? a zis, şi nu am putut să nu observ că ţinea ochii stâns închişi.

Am zâmbit din colţul gurii şi i-am dat răspunsul:

—Da, Evan, intră.

—Bun, zise el şi încuviinţă din cap de parcă aş fi trecut un test sau ceva. Apoi a deschis ochii. Trebuie să vorbim.

Până la urmă, i-am spus şi lui Evan. N-aveam de ales, oricum, puteam să sucesc problema pe toate părţile, dar era clar că aveam nevoie de ajutorul cuiva. Iar el era singurul în care aveam încredere. Şi până la urmă îmi era imposibil să ascund vreun secret faţă de el. Nu ştiu cât a înţeles din ce am spus, dar, cumva, în timp ce mă căzneam să îi explic, tensiunea parcă s-a spulberat.

—Ce meseriaş! a strigat.

—Ssst...

Am aruncat o privire spre uşa închisă verificând ca nu care cumva să ne asculte cineva.

—Iartă-mă, zise apoi în şoaptă. Păi, Josephie, asta este grozav de tot, sper că nu mă păcăleşti.

Vedea şi singur pe faţa mea că nu era păcăleală. Am zâmbit.

—Minunat! Putem să aflăm orice acum.

Nu mă aşteptasem ca vestea mea să fie primită cu atâta entuziasm.

—E grozav, nu? Numai că...

Şi apoi l-am pus la curent cu problemele legate de oraşul despre care îmi povestise Jared, cel apropiat de Satul nostru, fără să intru prea mult în detaliu.

Băiatului i s-a topit până şi umbra zâmbetului ce îi răsărise în colţul buzelor. Parcă i-ar fi tras cineva un pumn în stomac. Rămăsese trist şi amărât. Ştiam deja la ce se gândeşte. Îşi dăduse şi el seama ca şi mine că eram în pericol, din nou.

—Trebuie să mă întorc acolo să aflu mai multe, am zis.

N-a mai spus nimic. Se lăsase tăcere peste noi. Apoi dintr-odată Evan a vorbit din nou, făcându-mă să tresar:

—Ia stai! Nu mai mergi niciunde, domnişoaro.

Tonul şi seriozitatea de pe chipul lui mă făceau să râd, dar m-am abţinut din toată puterea mea.

—Nu, bineînţeles că nu, blegule, i-am răspuns eu. În orice caz, nu fără tine.

Mi-a aruncat privirea lui de "ce ar trebui să însemne asta?".

—Vei vedea curând, l-am asigurat.

—În regulă, dar răspunde-mi doar la o întrebare.

Evan m-a privit serios. I-am acordat atenție.

—Cum ai găsit temnița?

"Oh, asta". Mă așteptasem la orice întrebare dar nu la asta.
Am răsuflat ușurată.

—Păi, am descoperit-o întâmplător, am recunoscut eu.

Ne-a luat o jumătate de oră să punem la punct un plan de care să fim mulțumiți amândoi. Am stabilit fiecare detaliu al "misiunii noastre secrete", cum îi spunea Evan. După calculele noastre, în jurul aceleași ore ca și astăzi, după ce ne terminam lecțiile, puteam să ne strecurăm din nou în clădirea Consiliului, până la celula lui Jared din temniță. Aveam în plan să cooperăm cu el, garantându-i eliberarea din temniță în schimb de informații. Și cu siguranță că îl mințeam. Nici în ruptul capului n-aveam de gând să îi dăm drumul.
Iar Evan mă obligase să-i promit că nu mă voi mai aventura singură în astfel de "pericole".

Cinci minute mai târziu, când am auzit un răpăit puternic în ușă, am tresărit, iar Evan a strigat:

—Intră.

Ușa s-a deschis și în cadrul ei a apărut Alberta. Și abia atunci m-a izbit cât de enervată era. Mi s-a făcut inima cât un purice. Își făcuse apariția când mă așteptam mai puțin.