Tabăra proscrişilor

Capitolul 1

De câte ori în mintea mea nu traversam grădina s-ajung la poartă, strecurându-mă printre copaci şi tufe, spionându-i pe membrii Consilului. Eram blocată acum, lecţiile astea noi dându-mi dureri de cap. Toată dimineaţa m-am sucit întrebându-mă cât e ceasul şi imaginându-mi că în curând îl vor conduce pe noul instrus –despre care îl auzisem pe tata vorbind– în clădirea Consilului, iar de acolo nu avea să mai scape. Niciunul dintre ei nu mai scăpa vreodată de acolo. Asta era cea mai mare curiozitate a mea, şi nu-mi dădea deloc pace. Până la urmă, ce naiba se alegea de ei? Satul cu siguranţă nu ar fi irosit mâncare să le hrănească lor gurile...şi atunci ce? Îi lăsau să moară de foame? M-am uitat entuziasmată pe fereastră, în curând lecţiile se sfârşeau şi aveam timp să investighez.

În jur de o oră mai târziu când Alberta, îngrijitoarea mea personală, a venit din nou, după prânz, m-am arătat cât de cuminte puteam eu. Şi probabil că spectacolul a fost reuşit, căci a dat din cap satisfăcută şi a zis:

—Hai, îmbrăcarea şi treci în bibliotecă. Azi nu vei ieşi afară fiindcă plouă, dar poţi să citeşti o carte. S-a postat în faţa ferestrei, obligându-mă să privesc direct spre ea. Mi-am dat ochii peste cap, făcându-i pe plac şi luându-mi privirea de la picăturile de ploaie ce se prăbuşeau în viteză pe suprafaţa geamul de sticlă.

M-a convins într-un final să o las să mă îmbrace într-o rochie, cum toate fetele purtau prin Sat. Mă opuneam de obicei, preferând pantalonii care îmi dădeau posibilitate mai mare de a mă căţăra peste tot şi de a mă mişca mai repede. Nu eram destul de concentrată acum ca să mă cert cu ea. Eram una dintre cei mai dificili copii din Sat, Alberta era singura care rezistase să mă aibă în grijă atât de mult. Am acceptat doar ca să plece mai repede.

Din secunda în care a închis uşa am sărit în picioare de pe marginea patului. M-am furişat cu grijă pe geam, ajungând cu vârful picioarelor pe pământ. De îndată ce geamul s-a închis în urmă, am şters-o ca un atlet, de săreau pietricelele în urma mea şi nici nu vedeam mare lucru din cauza ploii care-mi bătea în faţă. Alergam spre poarta mare şi albă, spre libertate.

Am urmat drumul atât de cunoscut, pe care-l puteam străbate şi cu ochii închişi, până la piaţă. Nu erau mulţi oameni prin jur, ploaia îi ţinea pe toţi în casă. Târâiam prin noroi poalele ude ale rochiei gândindu-mă cât de uşor mi-ar fi fost dacă aş fi purtat pantaloni. Am cotit spre singura clădire cu mai multe etaje ce se înălţa în imediata apropiere a pieţei, apoi mi-am adus aminte de Evan. Îi promisesem că îl voi aştepta...

Pe Evan îl cunoşteam de-o viaţă. Rememorând toate amintirile noastre, îmi dădeam seama că cel mai mult la el îmi plăcea îndrăzneala lui, faptul că nu era nici timid nici speriat. Vorbea cu toată lumea, povestea despre aventurile lui de parcă îi cunoştea pe toţi dintotdeauna. Mereu îl urmărisem cu interes, privind la ochii lui mari, negrii, plini de sinceritate, încercând să îi răspund vesel, astfel îi atrăsesem atenţia asupra mea. Cu timpul deveniserăm cei mai buni prieteni din lume şi aşa rămaseserăm până în ziua de azi. 

Locuia într-o casă dintre cele mai mari, cu faţada de lemn roşu, în apropiere de centrul Cartierului Principal. Un gard viu, nu foarte înalt, trecea prin faţa casei. Tatăl lui, îmi explicase el, avea un fix cu peluza: o tundea manual cu nişte foarfece la exact trei centrimetri deasupra solului. Era netedă ca un covor. O grădină de flori se întindea în faţa casei cu crini albi, înalţi, clătinându-se în adierea puternică a vântului. Mi-am apropiat faţa de fereastra mare a bucătăriei trăgând o privire înăuntru casei. Lethia, bucătăreasa familiei era acolo cu spatele spre mine, tranşând ceva cu cuţitul ei mare de bucătărie. Evan stătea într-un colţ, privind posomărât în podea. După expresia feţei lui am priceput că era sechestrat în casă.

Am oftat scuturând energic din cap ştergând-o de acolo înainte să mă poată observa domnul sau doamna Rossi, părinţii lui Evan. Sărăcuţul băiat. Deşi era tot atât de neînfricat ca şi mine, şi ne aventuram împreună în toate rebeliunile, simţea această responsabilitate de a-şi asculta părinţii când îi interziceau ceva. Şi până la urmă era o infracţiune să păşeşti pe proprietatea Consiliului, neautorizat. În locul lui nu aş fi făcut astfel, atinsese totuşi vârsta de 16 ani, a majoratului, împlinea anul acesta 17.  Era nedrept să fie silit să asculte încă de părinţi. Mereu îmi spuneam că de îndată ce deveneam majoră, ceea ce nu avea să mai dureze mult, voi face doar ce voi vrea. O cam făceam şi acum dar majoritatea situaţiilor se sfârşeau cu mine fiind rănită sau poate şi mai grav, pedepsită. 

Tata era singurul care era de partea mea, spunându-mi mereu că eram mai curajoasă decât toţi băieţii din Sat. Şi ce îşi putea dori mai mult? Fiind singura lui moştenire, deşi nu eram băiat cum toate familiile îşi doreau ca moştenitori, mă învăţase acestă cale, crescându-mă de mică ca pe o luptătoare. Cu toate că, strict vorbind, nu era tatăl meu. La naşterea mea şi a altor copii ai Satului, Străinii –aşa îi numim noi pe cei dinafara Tribului– conduseseră un atac împotriva noastră. Acest atac a avut un impact ce a intrat în istorie. Multe căpetenii muriseră iar scopul principal al Străinilor fusese să ne ucidă pe noi, noua generaţie de copii şi toată linia de sânge a marelui întemeietor al Satului, Ruphus Khio. În acel moment de apogeu, familia Khio, cea de-a zecea familie, cea mai importantă dintre toate, fusese distrusă iar majoritatea copiilor, omorâţi. Din cincizeci supravieţuiseră doar douăzeci şi trei. Aveam norocul să mă aflu printre ei. În acel timp încă nu trecuserăm prin ritualul de iniţiere, ce implica primirea blazonului. După măcel, copii fuseseră amestecaţi. Cei care încă îşi recunoşteau copii, şi-i luaseră înapoi, alţii probabil că îi şi inversaseră între ei. Cazul meu fusese şi mai complicat de atât. Nimeni nu mă recunoştea ca fiică a lui, nici nu aveau idee a cui puteam fi, iar Consiliul presupusese că părinţii mei muriseră în timpul atacului. Era oarecum o problemă. Ce să se facă ei cu o fetiţă orfană? 

Valer Nowak, căpetenia uneia dintre cele nouă familii mă primise în casa lui ca şi fiică moştenitoare de drept, deoarece soţia lui, Dawn Nowak, nu îi putea oferi niciun copil. Primisem astfel însemnul familiei, reprezentat de o sabie şi un coif de luptă, ce le amintea tuturor că cei din această familie erau nişte luptători de neînvins. Şi în ziua de azi însemnul era imprimat pe antebraţul meu stâng, la încheietură. Indiferent din ce familie provenisem, eram acum un Nowak.