Să furi de la zei

Lucrurile Ascunse Ale Zeilor

              Azuri mormăii somnoroasă atunci când Adaminis o așeză cu grijă pe pat, adormise ca un bebeluș . Zeul o privi cu un zâmbet reținut pe buze și îi mângâie obrazul pe care încă se observau urmele firelor de iarbă. Obrazul ei era moale și fin iar pielea îi era pală din cauza timpului petrecut prea mult în interior.

                Adaminis ar fi vrut să o poată lăsa liberă dar era prea periculos. Oamenii erau ființe crude ce distrugeau tot ceea ce era frumos, striveau frumusețea și pe urmă o deplângeau. Ca un continuu cerc al disperării nu se puteau abține din setea de a strivi ceea ce găsesc în creștere și de a privi cu nepăsare durerea întipărită în fața ochilor lor. Prea bătrâni pentru a fi naivi și prea tineri pentru a fi vicleni, erau blocați pe firul vieții ce se sfârșea brusc așa cum dicta Zeul Sufletelor.

               Fata se răsuci în somn și îi prinse mâna tatălui ei sub ea. Zeul își trase cu grijă mâna pentru a nu o trezi și o înveli mai bine. Îi putea simți bătăile inimii sub palmă atunci când o așeză pe spatele ei. Adaminis rămase nemișcat ascultându-i bătăile inimii și absorbind valul de căldură ce îl emitea piatra ce se cuibărise feroce în inima Azurei.

               Dar fiica lui nu va sta închisă într-o colivie doar pentru că oamenii sunt bestii atroce. Va îmblânzi oamenii, îi va dresa ca pe niște animale sălbatice ce sunt. Iar dacă ei nu vor vrea de bună voie, îi va dresa cu forța.

               Mai întâi de toate trebuia să se ocupe de piatra din inima micuțului său fluturaș. Îl frustra faptul că nu o putea scoate pur și simplu din ea, încercase, piatra se împotrivise cu înverșunare, își rănea fiica așa că se oprise. Nicio altă creație nu i se mai împotrivise până acum dar piatra era specială, trebuia să recunoască asta.  Lucrurile speciale aveau nevoie de o atenție specială așa că va studia cu mai multă atenție afecțiunea creației lui pentru Azuri.

              O mică lumină îi fură privirea zeului și se uită în sus spre candelabru. Luna începu să se sfărâme lăsând razele soarelui să o străpungă ca o ploaie de lancii. Bucățile din lună au luat foc arzând fără căldură, soarele se formă din lună într-un spectacol de distrugere și creere, anunță venirea dimineții.

             Zeul nici nu observă că își petrecu mai bine de o jumătate de noapte mângâindu-și fiica.

— Ce repede trece timpul când ești nemuritor! Eternitatea e o virtute pentru cei morți... Adaminis îi sărută părul Azuri...dar nu și pentru cei vii.

              Azuri se ridică în șezut atunci când o pală de aer îi mângâie obrajii. Se frecă la ochii și privi peretele având impresia că abia se închise. Avea gura uscată. Pe noptieră îi apăru un pahar cu mânerul în formă de fluture și îl bău cu sete. Candelabrul era în formă de soare deci era dimineață.

             Abia atunci când așeză paharul la loc pe noptieră observă că încă avea mănușile pe mâini. Își mișcă încet degetele întrebându-se cum putuse să uite de ele. Erau moi la atingere dar atât de perfecte pe mâna ei încât le simțea ca o a doua piele, de parcă fuseseră tot timpul pe mâinile ei dar nu le văzuse.

              Se mută cu grijă la marginea patului, începu să se joace cu degetele de la picioare în covorul moale prinzând puful între degete și smulgându-l. Mâinile ei păreau a fi mult mai delicate acum că avea mănușile pe mâini, i se părea incredibil să poată primi orice își dorește.

— Atât de ușor...

              Își pipăi buzunarul de la piept unde avea butonii lui Lain și zâmbi satisfăcută. Adaminis nu trebuia să știe chiar totul, de unde sunt butonii el nu trebuie să știe. Acum că avea butonii lui Lain voia mai mult, îi era dor de lucrurile pe care ea le furase și care se prăfuiau pe rafturile din muzeu.