Psycho Lover

Chapter 1

   10 ianuarie 2016, Facultatea de Medicină din Seoul

— Prima zi de facultate după această scurtă, dar totuși minunată pauză de sărbatori! spun eu privind lung Facultatea de Medicină unde studiez deja de trei ani.

— Haide, Joy! Nu este atât de rău aici! îmi spune prietena mea Seulgi.

— Vorbește în numele tău! Eu încă nu m-am obișnuit să lucrez pe cadavre!

— Nu e atât de rău! Până la urmă este deja mort! Nu are ce să îți mai facă! spune ea încercând să mă liniștească și mă trage după ea în facultate pentru a începe cursurile.

După câteva ore lungi și plictisitoare cursurile se termină și plec acasă plângându-mă de faptul că în curând voi începe practica pe cadavre. Nu pot să înteleg cum pot criminalii să își mutileze victemele fără tragere de inimă, iar pe mine doar gândul că trebuie să tai cu bisturiul o persoană moartă mă înfioară.

Ajung în stația de autobuz și mă așez pe banca din aceasta așteptând autobuzul care o să mă ducă acasă. Sunt prea prinsă în gândurile mele ca să mai iau ceva în seamă, asta până când ceva rece îmi atinge ușor nasul și mă face să mă trezesc la realitate. Privesc în sus, spre cerul gri și zâmbesc copilărește. Acel ceva care mă atinsese era un fulg de nea. A început ninsoarea, prima ninsoare din acest an, ca să fiu mai exactă. Lucrurile acestea mici și neînsemnate mă fac întotdeauna să zâmbesc, oricât de multe aș avea pe cap. Și acum îmi amintesc poveștile bunicii în care spunea că ea și bunicul s-au cunoscut în ziua în care a nins pentru prima oară în anul respectiv și că s-au îndrăgostit din prima clipă.

— Wow! Ninge! spun eu întinzând mâna pentru a prinde fulgii de nea în acesta.

— Și ce este atât de special dacă ninge? spune o voce care îmi atrage atenția imediat.

Mă uit spre acea persoană și realizez că este băiatul cu geacă gri. Cine este acest băiat? Nici eu nu prea știu. El este mereu aici atunci când eu mă întorc de la facultate. Întotdeauna se urcă în autobuzul în care mă urc și eu și se așeaza mereu în spate pe partea din dreapta, lângă geam.

— De ce ești așa? Nu îți place zăpada? îl întreb pe băiat încercând să fac conversație cu el.

— Dacă nu îmi place... spune el mai mult ca pentru sine. Hmm, cum să îți spun într-un mod mai frumos? O urăsc! Și dacă aș fi în locul tău aș urî-o și mai tare.

— De ce?

Schițează un zâmbet în colțul gurii și apoi oftează adânc.

— Fiindcă autobuzul nu va circula, iar tu nu o să ajungi acasă.

Ochii mei se măresc imediat ce îl aud și sar ca și arsă de pe bancă.

— Ce? De ce nu ai spus asta până acum? țip eu la el.

— Credeam că este destul de evident. îmi răspunde el cu cea mai multă simplitate pe care o poate avea un om.

— Aish! Și se întunecă! spun nervoasă privind cum soarele dispare încet, lăsând loc lunii și întunericului.

— Locuiești singură? mă întreabă băiatul cu geacă gri privindu-mă fix în ochi.

Joy, nu îl lua în seama! Pleacă acum! spune conștiința mea.

Mă prefac că nu l-am auzit și părăsesc grăbită stația de autobuz.

Întrebarea lui m-a speriat, iar acei ochi negri mă fac să fiu cuprinsă de fiori reci. De ce m-a întrebat asta? Nu inteleg și nici nu vreau să o fac. Până la urmă nu trebuia să vorbesc cu el. Nu-l cunosc și îmi pare puțin cam dubios.