Psycho Lover

Chapter 13

CHANYEOL

Tavanul cel alb și straniu pe care-l privesc de ceva vreme mă face să mă gândesc la anumite lucruri care ar fi trebuit să fie îngropate și uitate acum mult, mult timp. Totuși pe de altă parte este amuzant! Pentru o scurtă perioadă mi-a plăcut această culoare, în acea perioadă în care eu și Joy am fost împreună. Au fost cele mai frumoase momente din viața mea și pentru puțin timp chiar m-am simțit ca un om aproape normal. Aproape.

Îmi mișc capul dintr-o parte în alta și fredonez o melodie. Nu mai țin minte cum se numește melodia, știu doar că îmi place și că versurile acesteia mă liniștesc. Sunt curios dacă mai sunt astfel de melodi. Aș vrea să aflu, dar din păcate nu pot pentru că sunt închis în această cameră, în fiecare zi, 24 din 24.

Din câte știu a trecut o lună de când sunt aici. O lună în care sigurii oameni pe care i-am văzut au fost doctorul Choi, băieții, asistentul care are grijă să îmi dea medicamentele și Joy. Nu vreau să o mai văd, însă ea continuă să vină aici în fiecare zi. Stă ore în șir cu mine și se uită la mine fără să spună nimic. Știu că ar vrea să vorbim, dar eu nu vreau asta! O urăsc! M-a trădat! Și faptul că vine aici zilnic și o văd mă fac să mă gândesc doar la mutra japonezului acela nenorocit! Băieții mi-ai spus că după ce și-a revenit cât de cât a plecat în Japonia. Lașul! Totuși este mai bine așa. Cu cât îl știu mai departe, cu atât mă face să mă simt mai bine.

Bipăiturile enervante pe care le aud mă fac să îmi dau seama că cineva formează codul de acces al ușii. Am auzit de atât de multe ori acele bipăituri, încât știu exact care este codul. Probabil acesta îmi va fi de mare folos într-o zi. Persoana respectivă vine spre mine. Îi ascult pașii apăsați și îmi dau seama că este asistentul Jung.

-Chan, au venit nebunii să te viziteze.

Jung accentuează mult cuvântul "nebunii", ceea ce mă face să pufnesc în râs. Așa le spune el băieților și acest lucru mă amuză nespus, mai ales ținând cont că de fapt eu sunt cel nebun.

-Atunci dă-mi jos cămașa de forță. Nu am nevoie de ea când sunt cu ei. spun eu ridicându-mă din pat.

-Nu te pot înțelege, Chan! Când ești cu fata aceea inofensivă, ceri să fii legat chiar și de scaun, iar când ești cu nebunii aceia, vrei să-ți dau cămașa jos.

-Pentru că acea fată inofensivă este motivul pentru care mă aflu eu aici. mârâi nervos privind-l pe asistentul Jung fix în ochi.

Jung își dă ochii peste cap și mă pune în scaunul cu rotile, apoi mă leagă de acesta pentru a se asigura că nu fug iarăși. Schițez un mic zâmbet în colțul gurii. Eram sigur că nu o să-mi dea cămașa jos, dar niciodată nu strică să încerci. Nu mai face această greșală după ce aproape am reușit să scap de aici.

Mă împinge cu scaunul pe holul interminabil de lung până în fața unei uși negre în a cărei cameră rece și gri vin aproape zilnic. Intrăm înăuntru unde sunt așteptat de către prietenii mei, așezați și mai mult înghesuiți în jurul mesei care se află în mijlocul camerei.

-Aveți o oră, Chan. spune asistentul Jung după ce mă dezleagă.

Mă așez pe scaunul rămas liber și stau nemișcat privind în gol. Așteptept ca Jung să plece ca să pot vorbi cu băieții. Imediat ce ușa se închide îi privesc atent pe prietenii mei, îi analizez pe fiecare în parte, îi număr de câteva ori, mă gândesc pentru câteva secunde și apoi realizez că lipsește unul dintre ei, iar acel cineva este, probabil, cel mai importat dintre toți prietenii mei.

-Unde este Sehun? întreb privindu-l serios pe Chen.

-A plecat pentru câteva zile din țară.

-Înțeleg. spun trist din cauza faptului că prietenul meu nu m-a anunțat că pleacă, însă îmi trece repede și zâmbesc. Și? Ce mai e nou? Ce ați mai făcut, ce ați mai văzut?