Boxerița (în curs de corectare)

Capitolul 29

Pov. Matt

- Pentru că te iubesc! Îi spun în sfârșit.

Speram ca Kim să nu își dea seama, dar tremuram și nu de frig. Observ cum ochii încep să îi strălucească și să zâmbească puțin timid când mi-a auzit cuvintele.

Îmi plăcea să îi văd diferitele expresii ale feței, dar fără îndoială asta era cea mai bună din toate. Nu vedeam prea des o privire așa la ea.

Rămân surprins când își pune mâinile după gâtul meu. Nu întreb de ce și imediat o iau de mijloc și încep să mă învârt cu ea.

Mă distram să îi aud râsul lângă urechea mea. Era surprinzător cum unei fete dure și rece ca ea să îi fie frică de înălțimi și de ... furtuni. Fără îndoială era unică.

- Ești un imbecil, știa asta? Îmi strigă în ureche în timp ce eu mă învârteam cu ea în brațe. Încep să râd.

- Da, cred că ai m-ai menționat asta de optzeci și cinci sau optzeci și șase de ori.

- Ce glumeț ești tu! Exclamă ea râzand. Și eu te iubesc!

Măresc ochii surprins. Ce? Ce tocmai a spus Kim? Nu. Sigur înebuneam. Asta nu era feva ce Kim ar fi spus așa ușor... Probabil nu am auzit bine.

- Stai, ce? O întreb setios și o pun pe picioarele ei.

- Serios mă vei pune să repet? Se plânge dându-si ochii peste cap adorabil.

Am observat cum se înroșește, ceea ce mă face să vreau să o iau în brațe. Cu toate că voia să pară puternică și să pretindă că e rece ca o piatră nu era deloc așa. Din contră era absolut cu totul diferită chiar dacă nu voia să accepte.

- Păi... cred cănu am auzit bine. Încerc să spun în glumă cu toate că eram serios.

Zâmbesc șmecherește. O văd cum strânge pumnii ca de fiecare dată când era supărată.

- Atunci îmi pare rău pentru că nu am de gând să mai repet, spune încruntată, niciodată.

Aveam în față o fată adorabilă. Știam exact ce trebuia să fac în continuare. Privind-o de aproape de câteva ori fără ca ea să își dea seama de când am cunoscut-o mi-a fost de folos. Acum îi știam toate mișcările. Nu eram vreun hărțuitor. Doar că mă intriga felul ei de a se purta de cand mu-a întors lovitura cu para din aceea zi pe faleză. Îmi amintesc durerea de parcă ar fi fost ieri, a trebuit să folosesc o pungă de gheață.

De multe ori nu făceam dinadins, de cele mai multe ori ea se afla unde eram și eu. Nu era ceva plănuit.

Mă apropii de ea încet, făcând-o să se încrunte mai rău decât înainte.

- Ce faci? Reușește să întrebe înainte ca să o iau de mijloc și să o ridic pe umărul meu. Lasă-mă jos Matt! Nu sunt un sac de cartofi! Ce...?

Doamne dacă mai striga în halul ăsta voi rămâne surd. Râzând și făcând fețe din cauza amenințărilor ei cu care voia să îmi spagă timpanul, merg până la balustradă și o așez pe ea, desigur fără să îi dau drumul de la mijloc.

Voiam doar să mai repete odată cuvintele pe care credeam că ju le voi auzi niciodată din gura ei, nu voiam să miară din cauza mea. Înainte mor eu.