Ordinul Phoenix

🔥Prolog🔥

Capitol needitat:

Raven

               Corpul şi aşa foarte slăbit îi este izbit de perete cu putere, sunetul impactului răsunând prin încăperea slab luminată .

               Timpul parcă se opreşte, iar tânăra rămâne împietrită de frică, privind parcă hipnotizată la bărbatul din faţa sa.

               Ochii demonici, negri, lipsiţi de umanitate, o analizează cu atenţie, dezgustul făcându-şi apariţia pe chipul lui. Ea se cutremură, sentimentele de pe faţa lui fiindu-i foarte cunoscute, doar le-a văzut la toţi ceilalţi membri ai haitei... 

               A învăţat totuşi să trăiască cu repulsia venită din partea tuturor, însă nu se poate opri din a-şi simţi inima sfâșiată.

               Mâna puternică, plină de muşchi, a bărbatului este aşezată ferm în jurul gâtului tinerei. Aceasta încearcă să se împotrivească, însă nu reuşeşte decât să-l enerveze. Suspină când el îşi înfige ghearele în pielea deja învineţită, făcând ca picături de sânge să alunece şi să-i păteze bluza ruptă pe care o poartă.

               Brusc, orice tentativă de eliberare încetează, adolescenta îşi acceptă soarta, ştie ce urmează, iar sufletul îi plânge din această cauză...                   

               — Eu, William Black, Alpha-ul haitei Silvermoon, te resping pe tine, Raven Rayn, ca sufletul meu pereche!

              William rosteşte ultimul cuvânt cu scârbă, apoi o eliberează cu brutalitate, iar ea îşi pierde echilibrul şi cade.

               Rămâne sprijinită de perete, neavând forţă să reacţioneze în vreun fel. Urmăreşte neputincioasă cum cel ce spera că o va elibera din Iadul în care trăieşte, se îndepărtează fără să arunce măcar o ultimă privire înapoi.

               Se desprinde de realitate. Priveşte în gol şi pierde noţiunea timpului, fiind prea îndurerată să acorde atenţie la ceea ce se întâmplă în jurul său.  

               — La ce te aşteptai?  un glas aspru o face să tresară. Credeai că te va lua în braţe, te va urca pe un cal alb şi veţi trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi? Fetiţo, asta-i lumea reală, uită-te la tine, cine te-ar vrea? Eşti o ruşine pentru întreaga familie, pentru întreaga haită şi societate a vârcolacilor!

              Propriul tată îi strigă cu ură. O prinde de braţ şi o forţează să se ridice. O îmbrânceşte în camera ei, apoi o închide acolo.

              Raven rămâne nemişcată până ce paşii nemilosului tată se îndepărtează şi nu se mai aud. Clipeşte des, incă şocată. Se aşează pe podea şi îşi strânge genunchii la piept.           

                '' — Trebuie să plec de aici! ''  gândeşte copleşită de singurătate şi suferinţă.               

___________________

Prologul!!! 

Îmi cer scuze pentru posibilele greşeli gramaticale :)

Ce părere aveţi?

Cine vrea dedicaţie la acest capitol sau la următoarele? 

Anunţaţi-mă, iar până la următoarea postare vă urez lectură plăcută şi mulţi pupici :* :* :*