Suflet negru (I)

8. Relaţia

Eram în camera mea, plimbându-mă dintr-o parte în alta, agitată, încercând să ghicesc ce ar fi putut Vladimir discuta cu mama. Oare era de rău? Oare o să îi zică că eram groaznică la matematică şi că nu mai aveam şanse de remediere? Nu, nu avea cum... nu avea de ce să vorbească cu ea despre asta având în vedere că m-a văzut o singură dată lucrând un exerciţiu; şi hai să fim serioşi, niciun profesor nu ar fi venit până la casa unui elev doar pentru că acesta nu se descurca la materia lui. Atunci care era motivul? Vladimir făcea mereu totul cu un motiv, credeam eu. Dar în situaţia dată nu îl puteam vedea şi mă simţeam neputincioasă. Speram doar că mama nu se va enerva pe mine, oricare ar fi fost discuţia lor.

Am deschis uşa de la camera mea, trăgând adânc aer în piept. Era timpul să mă îmbărbătez şi să mă duc în bucătărie ca să aflu şi eu în ce naiba am intrat. Am ajuns în faţa bucătăriei, punând mâna ezitantă pe clanţă. Chiar când voiam să apăs, frânturi din conversaţia lor ajunseseră la mine, iar vorbele lor m-au făcut să încremenesc.

-...nu face asta, zise mama pe un ton alintat şi plângăreţ.

-Aş spune că îmi pare rău, dar nu îmi pare. Ţi-am spus de la început că mă plictisesc repede, spuse Vladimir cu o voce rece şi -ironic- plictisită.

Vedeam prin geamul blurat în formă de spirală al uşii cum mama se întinse şi îl apucă de mână.

-Te iubesc, se confesă ea, iar din glasul ei îmi dădeam seama că se îneca în lacrimi.

Cu o voce total neimpresionată -şi puteam să bat la pariu că şi faţa lui arăta la fel- Vladimir îi zise "Ştiu", se ridică şi deschise uşa.

Iar eu am dat nas în nas cu el. Nu i se schimbă privirea; nici măcar un muşchi de pe faţă nu îi zvâcni. Ştia deja că eram acolo. Am dat să zic ceva, dar nu aveam cuvinte. Aşa că m-am retras din faţa lui, lăsându-mi capul jos. 

Mama se ridică şi ea de pe scaun şi aruncă un pahar din apropriere pe jos, spărgându-l. M-am dat mai în spate, şocată, însă Vladimir privea insensibil spectacolul disperat.

-Ce nu am eu? Sunt urâtă? Sunt proastă? Sunt săracă? Ai găsit una mai bună? îl potopi ea cu întrebările, aruncându-şi braţele în sus frenetic, iar părul ei ciufulit îi acoperea faţa.

Arăta ca o nebună. Mă simţeam de parcă eram în vreo dramă, vreo telenovelă, iar eu eram în plus în cearta celor doi îndrăgostiţi. Să nu mai punem la socoteală faptul că nici măcar nu mă mişcam la cât de şocată eram. Mama cu proful meu de mate? La el a plecat astea 2 zile? Despre el era vorba când discuta la telefon cu un "bărbat înstărit"? Oh... şi deci el era cel cu care venise mama acasă acum câteva zile?? 

Iar acum, motivul pentru care îmi ştia adresa îmi deveni clar ca ziua.

Mama venise în faţa lui şi începu să urle la el, iar Vladimir o privea impasibil, în timp ce eu priveam în gol, stând în dreapta lui, lângă uşă. Deodată, când toate sinapsele mi se făcură în creieraşul meu, mă dau la o parte, stând în dreapta amândurora.

-Tu erai?? am zis eu, fiind conştientă cât de ambiguu suna întrebarea asta.

Vladimir îşi ridică o sprânceană, iar mama se uita la mine de parcă era prima oară când mă observa. Şi probabil era; era prea prinsă în drama ei ca să mai fie conştientă şi de prezenţa mea.

-Eram ce? mă întrebă el, părând cel mai calm om de pe lume, deşi avea o femeie nebună -şi probabil beată- în faţa lui care ameninţa să devină agresivă.

-Cel de acum câteva seri..., continuasem, dându-mi seama cât de penibilă eram că mă băgasem în discuţia celor doi. Bă-bă-bărbatul cu care venise mama se-se-ara....