Suflet negru (I)

24. Intalnirea

Vladimir

-Nu o să pară suspicios că vă întâlniţi la o cafenea în loc să vină el la şcoală?

Ca de obicei, Rebecca îmi punea întrebări inutile, îngrijorată de ce i-aş putea spune tatălui ei.

-Ar fi interesant să-l interoghez despre idila mamei tale de faţă cu restul profesorilor din cancelarie. Diriginta ta ar fi cea mai curioasă, cu siguranţă.

-Mda... presupun că ai dreptate.

Îmi dau ochii peste cap, aruncându-i o privire enervată. Sperasem că se obişnuise deja cu gândirea mea anticipativă.

-Dar cum o să aduci în discuţie faptul că nu sunt copilul lui...

-Lasă-mă pe mine să mă ocup de tatăl tău, iar tu pregăteşte-te spiritual pentru mâine, îi recomand eu, observându-i şocul iniţial iar după, încercarea ei de a se reculege, însă era deja prea târziu.

Ştia că observasem, şi ştia despre ce vorbeam. Dar aceste lucruri n-au împiedicat-o să facă pe proasta.

Oh, oamenii. Chiar şi în momentele compromise se comportă de parcă au situaţia în control. Drăguţii de ei.

-Nu ştiu despre ce vorbeşti. Ce facem mâine? Mă pui să beau din nou?

Făcea pe inabordabila, dar ştiam că o altă beţie nu suna chiar aşa rău pentru ea.

-Ai vrea tu, îi răspund zeflemitor, aruncându-i un zâmbet lăsând colţii la vedere –îmi plăcea la nebunie să o văd înfiorată- în timp ce îmi înnodam cravata.

-Grăbeşte-te că întârziem, mă anunţă Rebecca, ferindu-şi privirea, deja încălţată, bătând nervoasă din picior.

-Ai întârziat vreodată de când stai cu mine?

Îmi ridic o sprânceană amuzat, luându-mi ţigările de pe masă şi telefonul. Tatăl ei putea suna în orice moment.

Am coborât scările, ea ţopăind grăbită, verificând din 5 în 5 secunde dacă sunt în spatele ei.

Am urcat în maşină, dând drumul la radio. Muzica din zilele astea era de rahat faţă de cea din anii 50. Nimănui nu îi mai păsa de muzică în general, doar de banii făcuţi din industrie. Păcat. Oamenii chiar aveau potenţial în ceea ce priveşte subiectul muzical.

Ajungem la şcoală la fără 5, abţinându-mă să nu îi arunc o privire plină de reproş Rebeccăi. Nu voiam să o fac să leşine de frică în faţa liceului.

Ea s-a dus repede în clasă, iar eu am luat-o uşor spre cancelarie. Nu aveam ore până la 12:00, dar aveam câteva documente de completat şi eventual câteva teste de corectat –vreo 60 mai exact. Probabil în 10 minute am să termin.

Eram pe holul principal şi ca de obicei, toate adolescentele de pe o rază de 100 de metri s-au răsucit instantaneu în direcţia mea. Am oftat. Încă mă întrebam de ce am ales fix o şcoală pentru ritual.

Însă era eficient: erau mulţi oameni, multe suflete; vinovate, nevinovate nu conta. Erau perfecte pentru sacrificiul înfăptuit din deceniu în deceniu. 1875, 1885...2015. 2000 cred ca fusese singurul an in care rupsesem traditia -intarziasem cu 5 ani, dar, desigur, demonii ma intelesesera. 1995 fusese un an de rau augur pentru demoni.

Însă trebuia să mai aştept. Era abia aprilie, mai aveam timp până în decembrie.

Încă nu era momentul oportun. Trebuia să scap mai întâi de Rebecca.

„Poţi să scapi de ea?"

„Nu îţi e milă?"

„E nevinovată, ce ai cu ea?"