Suflet negru (I)

10. Cumpărături

-CE? l-am întrebat eu enervată în timp ce îmi aşezam mormanul de haine de pe pat în dulapul din partea dreaptă a patului -cel din partea stângă era rezervat Mirunei.

Vladimir stătea în pragul uşii, sprijinindu-se de peretele alb, cu mâinile încrucişate, studiind de zori cum îmi aranjam eu lucrurile prin cameră. Miruna era la baia noastră -împărţeam şi o baie aparent- punându-şi cu atenţie machiajele în dulăpiorul special. Iar Vladimir nu avea ce face decât să mă enerveze cu prezenţa lui; însă, într-adevăr, nu puteam spune nimic de locuinţa lui. Sau puteam: era cel mai superb apartament pe care l-am văzut în viaţa mea.

Stătea la un bloc nou, pe lângă plajă, aproape de centrul vechi al oraşului. Apartamentul lui era la etajul 5, şi avea 2 camere, un living, 2 băi şi o bucătărie. Iar livingul dădea înspre un balcon mare; însă cel mai mişto lucru era faptul că tot peretele livingului care dădea spre balcon era format din geamuri uriaşe. Arăta minunat şi nu puteam să nu mă opresc în faţa geamurilor şi să mă uit fascinată la oamenii mici care se plimbau de colo-colo pe stradă. Tot apartamentul era mobilat în stil modern, în alb şi negru, iar în camere avea un pat de 2 persoane pe mijloc, 2 dulapuri, de o parte şi de alta a patului, o uşă pe peretele drept care dădea înspre baie (fiecare cameră avea baie proprie) şi o măsuţă în faţa patului, pe care era aşezată o plasmă destul de mare şi costisitoare. Să nu mai spun de toate detaliile atent lucrate la mobilă, sau de cât de pufos era covorul alb de pe mijlocul parchetului bej... eram cu adevărat surprinsă într-un mod plăcut.

Mi-am lăsat bagajele în camera din fund a apartamentului -imediat cum intrai pe uşă, erai în living şi în dreapta era un hol; prima uşă era camera lui, iar a doua a noastră; bucătăria era la stânga livingului- iar după ce ne-a făcut un tur, m-am reîntors să privesc pe geamurile uriaşe ale livingului. La un moment, simţeam respiraţia lui în urechea mea şi m-am dat la o parte, speriată.

-Îţi place priveliştea? mă întrebă el inocent de parcă nu m-ar fi mirosit în urmă cu 10 secunde.

-Da, răspunsesem cu un glas sugrumat, drăgându-mi vocea.

-Domn profesor? îl strigă Miruna din cameră, iar el -aproape imperceptibil...aproape- îşi dădu ochii peste cap, plecând spre camera noastră.

-Ziceţi-mi Vladimir..., spuse el pe un ton destul de enervat. 

Credeam că nu îi pica uşor că trebuia să aibă grijă nu de una, ci de 2 adolescente sâcâitoare. Asta e viaţa.

Am mai privit puţin priveliştea mirifică şi cu un oftat din toţi rărunchii, am plecat în cameră unde mi-am aşezat hainele, acompaniată de Vladimir, ce era mai enervant decât de obicei. La un moment dat s-a plictisit să îmi studieze mişcările mâinilor din pat-dulap şi a plecat. Am răsuflat uşurată, dându-mi seama că inima abia acum începuse să mi se potolească. Mă uram pe mine însămi pentru că îl lăsam să aibă un control aşa mare asupra emoţiilor mele. Trebuia să încetez cu copilărismele astea şi să mă maturizez. 

Miruna reintră în cameră; aparent a terminat de aşezat colecţia ei infinită de machiaje. Lucruri pe care nu m-aş fi aşteptat niciodată să le văd la ea. Se aşeză pe partea ei de pat, întinsă, şi îşi scoase telefonul, ignorându-mă total. Uimită, m-am oprit din pusul hainelor în dulap, privind-o de parcă era cea mai nerespectuoasă copilă din bloc -mă simţeam ca o bătrânică. Deodată, Miruna se ridică, enervată de holbatul meu, şi mă privi în ochi dinadins pentru prima dată de la începutul anului şcolar.

-Ce tot te holbezi la mine? Ce vrei? mă întrebă ea defensivă de parcă i-am tăiat un picior sau o mână.

-Vreau să ştiu motivul pentru care nu mă mai bagi în seamă şi de ce umbli cu Toni, spusei într-o izbucnire excesivă de sinceritate. Te-ai schimbat, continuasem, dându-mi o palmă mentală; nu trebuia să îi spun aşa direct, păream o plângăcioasă care nu mai avea alţi prieteni şi care nu se putea conforma cu schimbările care veneau natural cu trecerea timpului.