Suflet negru (I)

18. Surprins

Nu mă omorâţi vă rog frumos =)))

Da ştiu, nu am scris de o groază de vreme, aş veni acum cu foarte multe scuze, dar principalul motiv era că pur şi simplu îmi pierise inspiraţia. Acum însă a venit aşa că o să continui de unde rămăsesem *dacă mai ţine minte cineva ehehe* sorry again hope u will forgive me pls :d

Aparent, Ariana plecase de la şcoală, lucru de care nu eram surprinsă. Speram, totuşi, că o să mă ierte cândva pentru discursul meu deloc încurajator în legătură cu Vladimir. Dacă ar fi ştiut ce ştiam eu, nici măcar nu s-ar mai fi gândit a doua oară, ci ar fi dat bir cu fugiţii. Sau poate şi ea era fascinată de crime, ochi roşii şi demoni. Nu aş fi nici prima nici ultima fată într-atât de tâmpită încât să creadă cu adevărat în astfel de lucruri (neortodoxe... sau de fapt ortodoxe având în vedere că dacă demonii există, atunci există şi îngerii..nu?).

Eram în staţie, aşteptând autobuzul într-o zi friguroasă de martie. În mai puţin de 2 săptămâni aveam simulările pentru examen şi nu îmi venea să cred cât de repede trecuse timpul. Ei bine atunci când viaţa ta este dată peste cap probabil tinzi să uiţi de unele lucruri atât de efemere. Mi-am băgat câştile în urechi şi am încercat să ignor vântul care îmi răscolea părul în toate părţile, tăiându-mă peste faţă, făcându-mă să îmi afund şi mai mult capul în eşarfa mea gri preferată care mirosea a trandafiri. Mi-am scos telefonul, mâinile tremurându-mi îngheţate, uitându-mă la ceas. Ar trebui să apară în 2 minute autobuzul, dacă nu cumva întârzie. Ai zice că e primăvară, dacă te-ai lua după calendar, însă afară era un frig demn de ianuarie. Mi-am făcut mâinile căuş şi am început să suflu în ele, apoi le-am frecat, sperând că am să le încălzesc destul de mult cât să nu îmi degere degetele. Deja începuseră să se învineţească.

Autobuzul veni într-un sfârşit, iar eu m-am urcat în el recunoscătoare că am scăpat de frig, deşi nici în autobuz nu era cine ştie căldură. Ba chiar dacă aş fi suflat puţin mai tare ar fi apărut aburi, dar măcar nu bătea vântul, fiind mai uşor de suportat.

Am ajuns în faţa blocului, cu chiu cu vai, piciorul meu jenându-mă. După ce îl scosesem din ghips făcusem câteva exerciţii, dar în primele zile îmi amintesc că ţopăisem ca proasta, crezând că sunt sănătoasă tun. Această gândire idioată din partea mea a dus la junghiuri severe în partea gambei. Acum însă era mai bine decât înainte.

Am intrat în bloc şi am aşteptat să ajungă liftul la parter. Am apăsat pe butonul pentru etajul 5 şi am aşteptat câteva minute până am ajuns. I-am mulţumit pentru a mia oară Domnului că blocul ăsta avea lift şi nu trebuia să urc şi să cobor 5 etaje zilnic. Am deschis uşa apartamentului, uitându-mă din instinct în living, cu speranţa că Vladimir era pe canapea, fumând o ţigară, privind nonşalant televizorul, de parcă ştia tot ce avea să zică prezentatorul ştirilor de la ora 5. Însă nu era acolo. Am răsuflat pe jumătate uşurată, pe jumătate dezamăgită. Mi-am dat o palmă mentală. Trebuia să încetez să îi dau atât de multe credite şi atenţie. M-am dus în bucătărie şi am deschis frigiderul, plăcut surprinsă descoperind că era umplut. Probabil o punea pe vecina lui, doamna creaţă blondă care îi face ochi dulci şi îi este şi menajeră personală, Cornelia, să facă cumpărăturile când frigiderul dă semne că s-ar goli. Vladimir era orişicum, dar nu puteai să spui că nu e meticulos. Am mâncat repede nişte sandvişuri şi m-am dus în cameră să îmi fac temele.

M-am întins în pat, scoţându-mi caietele din geantă, încercând să nu mă gândesc la Miruna. În ultima perioadă, deşi încercasem în răsputeri să mă gândesc la ea, să mă gândesc la faptul că e un criminal periculos şi că ar trebui să menţin distanţa, mintea mea începu să îşi şteargă singură treptat amintirile mele cu Miruna. De parcă încercam să îmi construiesc un zid protector, ca să îmi protejez sănătatea mentală. Ştiu că nu era corect, mai ales că eram singura care cunoştea adevărul, însă trebuia să recunosc situaţia dată: ea era moartă, iar morţii rămân morţi, indiferent ce am să fac. Aşa că măcar eu, pentru că sunt în viaţă, să încerc să rămân aşa, măcar până în momentul decisiv în care Vladimir o să se debaraseze de mine, ca de o jucărie stricată.