Suflet negru (I)

23. Tata

-Atât? mă întrebă el surprins că tăcusem deodată.

Dau din umeri privindu-l cu o expresie naturală. Mă pusesem pe canapea, gambele începând să mă doară din cauza discuţiei noastre aprige purtate în principal în picioare, însă el rămăsese ferm pe poziţie, având în vedere că oricum nu obosea. Oare dormea?

-Păi da, a părăsit-o pe mama când aveam vreo 12 ani şi asta s-a întâmplat pentru că întâlnise o femeie mai tânără. Uneori o mai telefonează pe mama ca să vadă ce fac; îi e prea ruşine ca să mă sune pe mine. Dar în rest am fost o familie normală până când ne-a părăsit.

-Ceva e în neregulă, spune el suspicios privindu-mă aprig, încercând să îşi dea seama de lacunele din povestea mea.

Speram că o să fie înduioşat de povestea mea mai ales că ştia ce îmi făcuse mama după ce plecase tata. Nicio şansă, vorbim despre Vladimir aici.

-Nu cred că are cum să fie demon, zic eu, afirmându-i bănuielile. Nu cred că un demon ar fi dispus să se stabilească într-un loc.

Vladimir dădu din cap încă meditând. După câteva secunde mă privi în ochi şi zise fără surprindere, de parcă era logic că o să pună aşa repede piesele cap la cap:

-Doar dacă cumva nu e tatăl tău biologic.

Am căscat ochii la el nevenindu-mi să cred.

-Nu are cum, spun fermă.

-De fapt, exact asta e. Însă şi aici sunt 2 posibilităţi: ori mama ta şi-a înşelat soţul... ori eşti adoptată.

-Exagerezi deja, mă plâng eu aruncându-mi mâinile în aer. Mama e mama. Dacă nu ar fi fost mama mea naturală atunci m-ar fi aruncat afară cu ani în urmă.

-Nu şi dacă tu eşti singurul lucru ce îi mai aminteşte de fostul ei soţ. Şi crede-mă că vrea să şi-l amintească, încă îl mai iubeşte, continuă el, zâmbind uşor, ştiind aceste lucruri evident din surse directe.

Mă strâmb iritată. Nu îmi venea să cred că primul meu sărut fusese cu cineva care şi-o trăsese cu propria mea mamă.

-Nu are cum să fiu adoptată, zic pe un ton tăios, încercând să-l intimidez.

Bineînţeles că nu am reuşit.

Am oftat, frecându-mi tâmplele. Nici nu se putea pune problema că eram adoptată sau ceva. Deci o singură variantă mai rămăsese, una foarte plauzibilă.

-Mama l-a înşelat pe tata.

Vladimir mă privi nonşalant. În nici un caz nu o să primesc consolare de la el, chiar dacă nu aveam nevoie, dar totuşi...

-Ok, să zicem că aşa s-a întâmplat. Sun-o pe mama ta.

-Nu pot, răspund calmă.

-Cum adică? întrebă el încruntându-se şi aprinzându-şi o ţigară.

-Când mama a plecat la reabilitare, mi-a zis că nu o să aibă telefon acolo, ca să se poată concentra pe problema ei şi la rezolvarea ei. Şi nu mi-a zis nici unde e centrul.

-Pot să aflu unde e imediat, se oferi el.

-Nu, zic privindu-l dur. Dacă asta a fost dorinţa ei şi o va ajuta să îşi revină nu vreau să o deranjez.

Oftez ridicându-mă şi luându-mi telefonul de pe canapea, băgându-l în buzunarul de la spate al blugilor. Îl ocolesc pe Vladimir şi mă încalţ cu cizemele.

-Ce faci? mă interogă el, trăgând un fum din ţigară.

-O să aflăm povestea direct de la sursă, răspund eu.