Suflet negru (I)

39. Soaptele

Nu a fost amuzant deloc.

Am mai vizitat 3 biserici, dar Vladimir a devenit precaut, aşa că i-a ademenit pe preoţi în locuri mai ferite de oameni, unde nu putea să vadă nimeni cum trupul lor devenea inert şi acoperit de bube.

După ce cel de-al treilea cadavru cade grămadă la picioarele noastre, o greaţă îngrozitoare mă copleşeşte şi alerg în spatele bisericii, unde vomit, deşi nu mâncasem nimic toată ziua. Vladimir se aproprie de mine, şi îmi întinde un şerveţel. Eu îl iau şi îl privesc suspicioasă, neînţelegând de ce avea nevoie un demon de şerveţele.

El dădu din umeri nonşalant, ştiind, ca de fiecare dată, la ce mă gândeam.

-Ştiam că o să ţi se facă rău; ai un stomac destul de sensibil.

Mă şterg la gură subtil şi arunc şerveţelul pe jos, plecând repede de acolo, simţind cum îmi venea să vărs din nou dacă mai stăteam mult în spatele bisericii, la câţiva metri de cadavrul sărmanului preot.

Vladimir mă urmă, punându-şi ochelarii de soare la piept, prinzându-i de cămaşă.

-De unde ştii asta? îl întreb eu, când simt că greaţa s-a mai atenuat.

-Mereu când îţi vine menstruaţia vomiţi.

Ochii lui negri priveau drept înainte, scrutând oamenii ce ieşeau din biserică, căutând un indiciu, ceva ieşit din comun, ceva ce probabil m-ar fi făcut să vărs din nou. Prezenţa demonului bolilor.

-De..de unde ştii asta? îl interoghez eu, atât de uimită că ştia şi cele mai mici detalii despre mine că aproape mă împiedic, însă mă redresez repede, primind drept pedeapsă o privire rece din partea lui, de tipul ştiam-că-eşti-inaptă-dar-nici-chiar-atât-de-inaptă-încât-nici-să-nu-te-ţii-pe-picioare.

Trebuia să găsesc un adjectiv mai sugestiv decât toată structura asta, dar acum avem probleme mai importante.

-E destul de bizar să mă trezesc o dată pe lună din cauza zgomotului tău când verşi în baie. Asta era cam singura explicaţie logică. Iniţial am crezut că eşti însărcinată, dar în curând am ajuns la concluzia că eşti virgină, deci era exclusă opţiunea asta.

Vorbea atât de calm şi plictisit de analiza vieţii mele sociale, încât părea că enunţa rezultatul unei probleme de logică. M-am înroşit, jenată de el vorbind atât de deschis de viaţa mea amoroasă.

-Scuze... măcar acum nu o să mai ai de a face cu asta, îi spun eu, încercând să zâmbesc, deşi mai aveam puţin şi o dădeam în plâns.

El oftă, deschizând portiera maşinii. Mă urc şi eu, iar el bagă cheia în contact, torsul maşinii făcându-mă să mă afund şi mai mult în scaunul de piele comfortabil.

-Nu o să mori, zise el atât de hotărât şi privind atât de intens parbrizul, încât inima începuse să îmi bată cu putere, fără motiv.

Nu ştiam dacă încerca să mă convingă pe mine sau pe el însuşi.

Intră pe strada principală, iar eu îi privesc faţa perfectă, fără cusur, palidă, ai cărei ochi roşii –mereu când era cu mine, îşi păstra culoarea sângerie a ochilor, nu ştiu exact de ce... eu speram totuşi pentru că se relaxa în jurul meu, dar ce ştiam eu? – se uitau direct în faţă, atenţi la drum, deşi eram sigură că nici nu avea nevoie să se concentreze când conducea, totul venindu-i natural.

-Te rog, spune-mi că nu mergem la altă biserică..., încep eu având o expresie îngrijorată şi palidă, însă el mă întrerupe imediat, nelăsându-mă să termin propoziţia.