Suflet negru (I)

26. Biserica

Mă trezesc următoarea dimineaţă cu capul presat de ceva tare. Pipăi materialul, concentrându-mă să identific provenienţa lui. Era o cămaşă.

Îmi deschid ochii speriată, crezând că Gabi până la urmă îşi făcuse de cap cu o variantă a mea beată moartă. Însă era Vladimir. Care mă ţinea în braţe în patul din camera mea.

Mă înroşesc instantaneu, aducând-mi aminte noaptea trecută când plângeam strigându-i numele, strângându-l tare la piept. Împotriva firii mele, nu mă simţeam aşa rău că îl omorâse pe Gabi. Oricum l-ar fi omorât la un moment dat, doar a grăbit procesul.

Oh, doamne, ai început să gândeşti ca el.

Şi asta era oare un lucru rău?

M-am uitat înspre faţa lui, crezând că am să dau de ochii lui roşiatici, privindu-mă amuzaţi. Însă, spre surprinderea mea, el dormea.

Nu îl văzusem niciodată dormind. Nici nu ştiam că putea să doarmă.

Îi studiez faţa, încercând să găsesc măcar o imperfecţiune, cât de mică ar fi fost ea. Dar nu era nimic. Trăsăturile lui erau fără cusur, uniforme, simetrice, perfecte, aranjate în aşa fel încât să îmi fure respiraţia de fiecare dată când îi zăresc chipul.

-Nu te mai holba la faţa mea, nu pot să dorm.

Îmi las repede capul în jos, în pieptul lui, jenată, înjurându-mă în gând. Bineînţeles că ştia că mă holbez la el, vorbeam despre Vladimir la urma urmelor.

-De...ce ai dormit aici? şoptesc eu încercând să îmi controlez bătăile inimii.

Îşi ţinea palmele pe spatele meu, trimiţându-mi şocuri electrice prin tot corpul.

-Pentru că –dacă-ţi aminteşti- aseară nu ai vrut să te dezlipeşti de mine când te-am pus în pat, zise şoptind şi el, comportându-se perfect normal, de parcă ţinea o cărămidă în braţe.

-Oh, murmur eu stânjenită. Nu îmi aduc aminte.

El oftă, privind undeva deasupra capului meu, ochii lui roşii hoinărând departe de lumea fizică.

-Ştiu.

Am stat câteva minute în tăcere. Cu cât timpul trecea, cu atât mai mult conştientizam apropiera lui bruscă şi am început să caut înnebunită un subiect de conversaţie ca să îmi distrag mintea.

-Ah! exclam eu fericită uitându-mă direct în ochii lui, care mă priveau curioşi de reacţia mea neobişnuită.

-Ce ai făcut cu...Gabi? îl întreb, adoptând deodată o expresie sumbră.

Ochii îi sclipiră, realizând ce gândisem şi eu în dimineaţa asta: mă schimbasem; începusem să semăn din ce în ce mai mult cu el.

Dar presupun că nu-l interesa atât de mult încât să aducă subiectul acesta în discuţie.

-Mai întâi te-am dus pe tine în maşină –deşi mi-ai dat drumul cu greu- iar apoi m-am întors după corpul lui, prefăcându-mă că scot un prieten mort de beat din club. Apoi m-am gândit să-l îngrop, dar asta ar fi fost periculos pentru tine, fiind ultima persoană cu care el a umblat, iar după dispariţia lui bruscă, tu ai fi principalul suspect. Aşa că l-am dus acasă, ştiindu-i adresa din catalog –din fericirea părinţii lui erau plecaţi. A fost o coincidenţă stranie, dar bine-venită. Probabil şi de asta hotărâse să meargă cu tine la club –pentru că oricum nimeni nu îl aştepta acasă, gata să-l bată că a venit peste ora de culcare. L-am aşezat în fotoliul din living şi am scos o seringă cu heroină, pe care o aveam în maşină –nu întreba. Cred că am toate drogurile posibile în maşină. Deci dacă ai vrea să mă bagi în închisoare, doar trimite-le un pont poliţiştilor să-mi perchiziţioneze maşina. Asta dacă vrei să mori. În orice caz, i-am administrat o doză letală, mişcându-mă repede ca să nu se coaguleze sângele din cauza lipsei activităţii cerebrale. L-am lăsat acolo, am venit în maşină şi am ajuns aici, tu nevrând să mă laşi să dorm în camera mea. Sfârşit.