Suflet negru (I)

16. Demonul nedemon

Următoarea zi mă trezesc cu o migrenă îngrozitoare. Mă simţeam de parcă nişte pitici îmi invadaseră capul şi loveau cu ciocanul creierul meu patetic. Mă ridic în capul oaselor, ştiind că ceva nu era în neregulă, deşi părea doar o altă dimineaţă oarecare, o dimineaţă în care am ratat complet autobuzul de fără 5. Mă uit prin cameră şi nu observ nimic ciudat. Mă holbez la perete vreo 3 minute şi după mă întind în tot patul de 2 persoane, gândindu-mă că e o zi bună să chiulesc. Aproape că adorm din nou când realizez de ce pot să mă întind în patul ăsta fără probleme.

Miruna.

-Oh, doamne, şoptesc eu aducându-mi aminte tot ce s-a întâmplat de-a lungul timpului.

Mă ridic repede din pat, realizând că adormisem îmbrăcată, adusă probabil în cameră de Vladimir. Ies repede din încăpere şi dau să deschid uşa apartamentului, dar e încuiată.

-Ce nepoliticos, zice o voce răguşită şi arogantă din living, paralizându-mă total. Nici măcar nu voiai să mă anunţi că vrei să pleci?

Nu ştiam ce să fac, însă nu voiam să fac mişcări bruşte. Mă răsucesc uşor, simţind un nod în gât pe care încercam cu disperare să-l înghit şi-l văd pe Vladimir cum fuma leneş o ţigară pe canapeau neagră. Nici măcar nu se uita la mine. După ce termină, aruncă mucul pe parchet şi-l stinse cu călcâiul, ridicându-se în picioare. Îşi aruncă privirea zeflemitoare şi amuzată înspre mine, un zâmbet batjocoritor tremurându-i pe buze, iar ochii lui negri păreau calmi, liniştiţi.

Ce să-i spun? Să zic ceva? Ce? Mă simţeam de parcă limba îmi era de plumb, iar mintea un burete. Nu mai ştiam cum să articulez cuvintele; nici măcar nu ştiam ce sentimente aveam în acel moment. Frică? Disperare? Admiraţie? Groază? Sau poate doar înnebunisem?

Dintr-o dată un gând îşi făcu loc în capul meu învolburat.

-Ce ai făcut cu Miruna? îl întreb cu o voce sugrumată, realizând că ea chiar a murit.

-Vino pe balcon, îmi zise el simplu, de parcă Miruna era acolo, bând un cola şi relaxându-se la soare.

Deschide uşa balconului, uitându-se jos, peste balustradă, la şoseaua liniştită de la 9 dimineaţa. Îl urmez ezitând, neştiind de ce ar fi în stare dacă aş fi mers lângă el, însă curiozitatea m-a împins acolo.

-Nu e pe balcon, spun confuză deşi ştiam cât de penibil suna asta, având în vedere că şi el ştia că nu era acolo.

Îşi dă ochii peste cap de parcă i-aş fi spus cel mai stupid lucru din lume.

-Bineînţeles că nu e, îmi răspunde el.

Mă luă de braţ, iar eu tresar de parcă m-am electrocutat. Inima începe să îmi bată mai repede şi nu ştiu de ce: frică sau atracţie?

Însă el doar mă duse lângă el, la balustradă, aplecându-mă uşor peste ea, având grijă să nu cad.

Mă uit la strada liniştită, mai goală decât o văzusem vreodată. Văd 2 oameni răzleţi cum intră peste drum în magazin, iar la blocul de vis-a-vis era o femeie la etajul al doilea ce întindea rufe. Văd un câine cum trece strada uşor şi o bătrânică care îl strigă de zori:"Rex, rex!". Văd cum câinele se aproprie de ceva, care se afla chiar dedesubtul balconului nostru. Rex începe să miroasă acel lucru, care, după ce m-am zgâit puţin, avea formă umană, însă deformată, cu mâna ţinută într-o poziţie ciudată. Bătrânica aleargă după câine şi ajunge şi ea în dreptul acelei forme, care acum mi-am dat seama că era o fată îmbrăcată într-o rochie neagră. Ea a început să ţipe, iar câinele lătră la ea, neştiind de ce stăpâna sa era aşa înfricoşată.