Suflet negru (I)

21. Iubit?

Nu puteam să cred cât de perceptivă era Adriana. Bine, adevărul că nici eu nu eram prea subtilă dar totuşi... îmi era aşa ruşine de ce simţeam încât speram din toată inima că nimeni nu îşi va da seama vreodată de secretul meu jenant.

Mergeam cu capul jos pe hol, muşcându-mi buza, deformată de colţii lui, întruna încercând să îmi pun ordine în gânduri. Dacă Adriana mi-a zis lucrul ăsta verde-n-faţă însemna că era mult prea evident. De obicei, când Adriana observa detaliile cele mai nesemnificative, trecea peste fără să adauge vreun comentariu. Însă când lucrul respectiv era mai evident ca soarele de pe cer, atunci, bineînţeles, îşi permitea să zică vreo două. Era doar o chestiune de timp până când toată lumea ar fi ajuns la aceeaşi concluzie.

Afundată în proprile-mi gânduri, nu mai vedeam, nu mai auzeam şi nu mai simţeam nici măcar când deodată mă trezesc pe podea.

-Scuze! Îmi pare aşa rău! Eşti bine?

-Um...

Aparent intrasem în cineva, sau acel cineva în mine, nu am fost chiar atentă la ce se petrecea în afara lumii mele interioare. M-am uitat în sus şi mi s-a tăiat respiraţia. Era Gabi, un băiat mai mare decât mine cu un an. Era înalt, bine făcut, brunet, cu ochii căprui şi un zâmbet de milioane, bine conturat de o barba neagră ca părul lui Vladimir.

Şi să nu mai precizez şi că mi-a plăcut de el mai bine de 2 ani.

-... da sunt ok, reuşesc eu să îngâim, încercând să îmi ţin capul jos, ridicându-mă uşor sperând că în proces o să îmi trosnesc gâtul şi o să mor instant.

Din păcate, mă ţineam bine pe picioare şi nici moartă nu eram. O dorinţă aveam şi eu.

-Rebecca, nu? Cu 2 de „c", zise el afişându-şi zâmbetul ăla ştrengăresc de care mă îndrăgostisem în a opta.

M-am înroşit şi mai rău. În a opta, Miruna încercase să mă combine cu el, spunându-i că mă cheamă Rebecca şi că sunt drăguţă, iar eu, încercând să mă bag în conversaţie ca să nu par chiar atât de penibilă că vorbeşte prietena mea pentru mine, am zis că numele meu conţine 2 „c", nu doar unul, cum e de obicei scris. Pe atunci, avea o iubită superbă de clasa a 10-a, cu un an mai mare ca el, şi doar ne zâmbise –oh, acel zâmbet- şi plecă fără să se introducă şi el doarece se grăbea să ajungă la întâlnire. Dar nu era vreo problemă, deoarece în seara respectivă l-am stalkarit atât de mult pe facebook, încât am ajuns pe profilul verişoarei lui de gradul al patrulea. Miruna se pricepea de minune la astfel de chestii... Miruna...

-Heeei, Rebeccaa...adică, ăsta era numele tău, nu? mă trezi el din visare, răzând jenat de distanţarea mea.

-Ah...da, da, afirm eu zăpăcită. Scuze mă cam doare capul, spun eu, fiind fericită că acesta chiar era un adevăr.

-Oh, de ce nu te duci la cabinet să iei o pastilă?

Mi-am ridicat sprâncenele uimită. De unde atât de multă grijă pentru o fată pe care a întâlnit-o doar o dată acum 3 ani?

-Nu, nu, sunt ok, oricum acum plecam acasă, mă justific încercând să realizez de ce încă vorbea cu mine, pe holul şcolii de parcă eram prieteni.

-Aaa, păi atunci te conduc eu acasă că şi eu am scăpat tot acum. Vii?

Îmi zâmbi fericit că ajungem la un numitor comun. Îmi scapă mie ceva sau încerca să mai stea pe lângă mine?

-Păi... nu ştiu ce să zic..., zic eu masându-mi buza de jos, simţind o uşoară usturime.

-Ce ai păţit la buză??