Suflet negru (I)

34. Singura lui iubire II

Peste câteva luni, ochii mi se făcură din nou roşii, fără voinţa mea. Era timpul să mă hrănesc. Mă îmbrac cu o haină mai groasă, pregătit să ies afară, în noapte. Amadeia intră în încăpere, venind dinspre baie.

-Unde te duci? mă întrebă ea curioasă şi apropriindu-se de mine.

-Să omor pe cineva, spun eu calm, curios de reacţia ei.

-Oh. De ce?

O privesc ciudat, însă îi răspund simplu:

-Pentru că îmi e foame şi am nevoie de sufletul lui.

-Ia-l pe al meu, spune ea dând din umeri de parcă era o nimica toată.

-Realizezi ce spui? o întreb eu îngustându-mi ochii duri.

-Da. Asta ar însemna să mor. E ok. Mi-ai oferit totul, iar eu am doar atât să-ţi dau în schimb: sufletul meu.

-Eşti tâmpită?

Mă înfurii, nevenindu-mi să cred ce îmi zicea. O apuc de umeri, strângând-o atât de tare, încât ea se strâmbă de durere.

-Te-am salvat în seara aia, ţi-am oferit o casă, te-am îngrijit iar tu o să îţi arunci sufletul la gunoi aşa, pur şi simplu, de parcă doar îmi plăteşti ce ţi-am dat până acum?

Ea tresări auzindu-mă ţipând. Niciodată nu mai făcusem asta. Părea rănită, iar acum, chiar simţeam cum mă înmuiasem. Îmi părea rău. Niciodată nu mai simţisem asta.

Îşi reveni puţin, deşi era palidă şi mă privi drept în ochi.

-Da. Pentru că te iubesc.

Eram atât de şocat de sentimentele ei sincere, încât îi dau drumul, dându-mă câţiva paşi în spate.

-Cum poţi să spui aşa ceva după ce ai văzut ce sunt? o întreb, încă nevenindu-mi să cred.

-Nu mă deranjează să iubesc diavolul, dacă el mă iubeşte la fel de mult precum iubeşte iadul, zice ea, apropriindu-se de mine.

Pufnesc amuzat.

-Ai fi surprinsă să auzi că nu îndrăgesc iadul absolut deloc.

-Ăsta e un mod subtil de a-mi spune că nu mă îndrăgeşti? mă interogă ea, ochii licărându-i întristaţi.

-Nu am spus asta, îi explic eu prins într-o situaţie ciudată.

-Dar nici nu îmi spui că simţi la fel.

Vocea ei era spartă şi dezamăgită. Oftez, neştiind ce să fac. Nici măcar eu nu ştiam dacă eram capabil de aşa ceva, aşa că ea cum putea să îşi dea seama de asta?

-Nu mă aştepta, îi spun deschizând uşa şi plecând, pierzându-mă în întuneric.

Îmi termin treaba şi mă întorc acasă, însă ea nu era acolo. Mă îngrijorez, ştiind cât de periculos era noaptea pentru o femeie pe drumurile astea sinistre. Încep să o caut înnebunit, neştiind unde ar fi putut să se ducă. Tarabele erau strânse, iar oamenii plecaseră la căldură, în casele lor. Nici măcar cerşătorii nu se mai vedeau pe drumuri.

Ajung pe un drum mai întunecat şi o formă mică, un ghem de haine, îmi apăru în câmpul vizual. Oftez, aproape alergând până la ea.

Mă postez în faţa ei, iar ea, simţindu-mi prezenţa, îşi ridică capul de pe braţele sprijinite de genunchi.

-Caius? mă întrebă ea pe numele meu fals.

-Ce dracu faci aici? mă răstesc eu, trăgând-o de braţ şi forţând-o să stea în picioare.