Suflet negru (I)

11. Nu te gândi

-Cât timp ai fost împreună cu mama mea? l-am întrebat eu conştientă că nu aveam niciun motiv să mă bag în relaţia lor care oricum s-a terminat.

Am ajuns în faţa blocului, iar el a coborât din maşină elegant şi impunător ca întotdeauna. Scruta atent întunericul, îngustându-şi ochii negri, umbriţi de gene lungi, arcuite, care ar fi făcut-o pe Ariana să plângă de gelozie. Închise uşor portiera, aşteptă să ies eu stângace şi neîndemănatică din maşină şi după ce am închis cam prea tare portiera -tresărisem, uitându-mă discret la el sperând că nu o să mă certe... însă pe el nu îl interesa aşa ceva- a încuiat maşina, beculeţe galbene luminând întunericul deodată. Mai privi atent parcarea plină de maşini câteva secunde şi îşi răsuci brusc capul în direcţia mea. Dacă aş fi făcut eu asta probabil aş fi rămas cu gâtul înţepenit, dar lui îi ieşi schema şi arăta foarte bine cu părul ciufulit de suflul vântului răzleţ de toamnă, acoperindu-i ochiul drept; însă licărirea aia ciudată din privirea sa, specifică lui, se putea distinge chiar şi prin stratul gros de păr negru ca pana corbului. 

-Nu cred că este treaba ta, îmi răspunse el simplu, băgându-şi cheia maşinii în buzunar şi privindu-mă atent, studiindu-mi reacţiile cu o expresie sumbră, dar în acelaşi timp plictisită şi distantă.

Observasem de-a lungul timpului -ştiu....mă holbam prea mult la el, dar era cam imposibil să nu o faci serios, pur şi simplu îţi sărea în ochi - că atunci când vorbea cu majoritatea oamenilor, părea foarte deschis, foarte amabil şi politicos; la început şi eu credeam că aşa era el, însă în ultimul timp i-am zărit încordarea, peretele invizibil pe care şi-l construia ca să îşi ascundă sentimentele, cum îşi îngusta ochii aproape imperceptibil, cum îşi strângea buzele fără ca nimeni să îşi dea seama - le văzusem pe toate.  Se prefăcea că era bunul samaritean, însă înăuntrul lui eram sigură că nu i-ar fi făcut nimic mai multă plăcere decât arderea şcolii, cu toţi profesorii şi elevii înfipţi în ţăruşi, în jurul gardului înalt. Şi probabil eu aş fi fost prima înfiptă. Eram conştientă de faptul că nu mă suporta mai mult decât pe restul lumii, însă speram că avea să se schimbe asta, având în vedere că nu voiam să mă trezesc anul ăsta cu el ţinând un topor lucios şi mare în mână, la câţiva centimetri de patul meu.

Cât timp îl analizam, el deja era aproape în faţa uşii electronice a blocului. Am băgat un sprint care mi-a tăiat răsuflarea şi am ajuns la timp ca să îl văd scormonindu-se prin buzunare. Mă uitam la el mirată; nu îl mai văzusem să uite ceva sau să nu îşi mai amintească locul vreunui obiect. Dar presupuneam că era şi el om şi mai greşea...nu?

-La dracu, şoptise el, aranjându-şi buzunarele, punându-şi mâinile albe, ca de porţelan, în şolduri şi oftă prelung, privind în sus, la cerul înstelat.

Într-un final îşi aminti că eram lângă el şi îşi înclină uşor capul care încă era orientat înspre luna argintie şi palidă. Mă privea cu un singur ochi, celălalt fiind din nou acoperit de păr -părea un bărbat plătit să apară în videoclipurile artiştilor, în care trebuia doar să pozeze impunător şi sexy; lucru care îi ieşea excelent de bine.

-Ai luat tu vreo cheie? mă întrebă, ştiind deja răspunsul, dar totuşi nădăjduind.

-Mai are rost să mă întrebi? îi răspunsesem eu în mod grosolan, regretând imediat ce el îmi aruncă o privire tăioasă şi făcu câţiva paşi înspre interfon.

Tastă un număr cu degetele lui lungi şi albe, ca de pianist,număr care nu era al apartamentului său. M-am dat mai aproape de el şi îi amintesc, vorbind repede, uitând să mai inspir:

-DecenusunilaapartamentultăumaieMirunaacasă?

-Am dezactivat interfonul ăla de când m-am mutat aici, îmi replică el, cu un ton uşor amuzat, surprinzându-mă că înţelesese ce îndrugasem eu.