Suflet negru (I)

41. Vinde-mi sufletul

Nu realizez când ajungem acasă. Nici măcar nu îmi amintesc cum am ajuns în maşină sau când am intrat în apartament. Aparent, Vladimir se ţinu după mine, având grijă să nu cad grămadă, având în vedere cât de distrusă păream.

Nu ştiam de ce mama îmi zisese asta sau dacă ştia ceva cu adevărat despre tatăl meu biologic. L-am întrebat pe Vladimir, dar el credea că orice om ce interacţiona atât de aproape de însuşi diavolul înnebuneşte, mai devreme sau mai târziu. De asta şi voise să o interneze el însuşi. Dar eu nu puteam incurgita o explicaţie atât de vagă.

Dacă ea chiar ştia ceva? Dacă Lucifer îi făcuse ceva mamei?

Iar eu acum ar trebui să-l ajut? Pe el? Pe cel care le făcuse rău persoanelor dragi din viaţa mea?

Trebuia să o fac, nu? Altfel Ariana era moartă.

Dar nu murea oricum, orice aş fi făcut?

Eram atât de confuză, neştiind cum să scap din situaţia asta sau cum să o rezolv, încât simţeam că eram pe punctul de a face o adevărată cădere nervoasă. Mâinile începură să îmi tremure, iar gândurile mi se învârteau în minte, neputând să mă concentrez pe un lucru anume.

Mă aşez pe canapeaua din sufragerie, iar Vladimir dispare în bucătărie, lăsându-mă singură.

Eram atât de prinsă în gânduri, încât nu observ prezenţa lui când se întorsese. Abia când îmi aşeză o tavă cu mâncare în faţă, îmi dau seama că se aşezase lângă mine, privindu-mă ciudat. Revin în lumea fizică, uitându-mă dezgustată la fructele şi cartofii prăjiţi care erau etalate în faţa mea, deşi nu mâncasem nimic toată ziua, ba chiar îmi golisem stomacul.

-Mănâncă, îmi porunci el, eu încă holbându-mă la tavă.

Tac pentru câteva minute şi îl simt cum devine nerăbdător.

-Nu pot, şoptesc eu slabită.

Numai vederea mâncării mă făcea să vreau să plâng şi mai mult, gândindu-mă că nu am să mai apuc să fac aşa ceva vreodată. Existenţa mea umană se va termina în jur de 5 ore.

Timpul trecea necontenit, scurgându-se ca într-o clepsidră, iar când ultimul grăunte de nisip va cădea, sângele meu mă va omorî, fierbând în mine, topindu-mă din interior.

Voi fi moartă. Ani, decade, milenii vor trece, iar eu voi fi pierdută, voi fi uitată, voi fi în pământ, într-un sicriu din lemn negru, măcar trupul meu odhinându-se, dacă sufletul va fi torturat pentru veşnicie. Mă voi descompune, carnea mea o să cadă de pe oase, chipul meu dispărând în neant.

-Rebecca.

Vocea lui uşoară ca un fulg şi atât de frumoasă de parcă mii de îngeri îşi uniseră glasul, mă readuse din nou în simţiri, făcându-mă să mă uit drept în ochii lui de culoarea amurgului, tresărind frenetic, însufleţiţi.

-Mănâncă.

De data asta nu mai era un ordin. Avea un ton atât de îngrijorat şi atent încât lacrimi îmi curgeau din nou pe obraji, trădătoarele.

Îmi răsucesc capul, nevrând să-i privesc expresia ciudată a feţei lui perfecte.

El oftă, lăsându-se pe spate, relaxându-se pe canapeaua comfortabilă.

-Ai plâns cât pentru o viaţă întreagă azi. Măcar regretul acesta nu o să-l ai.

Încerca să mă amuze. Să mă facă să pufnesc. Să reacţionez cumva, să arăt o emoţie.