Made in South Korea ; Prințesa din turn

Capitolul 17

H A N E U L

— Unde scrie? întreb, iar el își trece limba peste buza de sus.

— Chiar așteptam sa întrebi asta!

Spune și vine lângă mine, apoi mă prinde de încheietură.
Ce idioată mai sunt! Normal că scrie undeva!

Cand îmi arată tatuajul buzele lui îi dezvelesc zâmbetul alb imaculat care mă orbește.

— Asta iese din discuție! am spus hotărâtă și mi-am tras mâna lângă mine.

— Chiar îți place să te prostești?

Suga zâmbește slab și fața sa se strâmbă ca și cum ar încerca să vorbească cu un bebeluși în căruț. Mă ciupește de obraz și își face ochii mici.

Asta îmi amintește de bunica lui Shin, făcea aceeași chestie dubioasă.

Privindu-l așa îmi dă mai mult sentimentul că a întrecut măsura la alcool, nu că vrea sa fie drăguț sau ce încearcă el să facă.

— Ce tot faci? am șoptit către verzui.

— Voiam să fiu drăguț cu tine. spune și își relaxează față. Observ că n-am cu cine.

— Mai exersează în oglindă. spun vorbind pe un ton normal. Poți să traumatizezi copii și pe SunHee.

— Și eu cred că ar trebui să apreciezi gestul. spune acid.

Preferam de o mie de ori să plec din cameră, însă Suga nu prea îmi dădea voie.

— Lasă-mă să plec, mă duc să mă schimb.

— Fă-o aici! îmi spune pe un ton porincitor.

— Nu ai sa vezi asa ceva!

— Vrei să pariem?

Nu am prins ocazia să îi răspund la întrebare. Mâna sa m-a prins de tivul bluzei pe care o purtam, iar cu ajutorul celeilalte mi-a rupt bluza în timp ce eu strigam către el să înceteze, însă a rupt-o doar până la jumătate.

— În ce pestera ai crescut?! întreb nervoasă. De ce nu poți să accepți și ce vor alții?! Te gândești doar la dorințele tale egoiste!

Suga nu scoate niciun cuvânt, ci lasă capul în jos și își lasă râsul sarcastic să mă înfioare. Simțeam cum râsul lui mă încurajează să spun ceva, dar din păcate nu îmi spunea și ce să spun.

Din senin cel din fața mea lovește peretele din spatele meu cu ambele mâini, prinzând-mă în închisoarea lor fără vreo cale de scăpare. Spațiul dintre noi e așa mic că simt cum aerul se risipește.

Își ridica privirea cu un zâmbet care pare a fi al unei persoane nebune.

În încercarea mea de a vorbi cu el am reușit doar să îngân câteva cuvinte care au fost ignorate imediat pentru că nu au fost spuse clar.

Preferam să își lase privirea în jos acolo câteva ore în loc să mă privească acele câteva secunde cu această față. Ochii săi par și mai negri, semănând cu o rază care vrea să îi topească pe ai mei.

— Am crezut că tu știi cum e să nu ai nimic și dintr-o dată să ai tot.

Vocea mea răgușită abia s-a auzit, însă el m-am auzit perfect. A dat aprobator din cap și a rânjit către mine.

— Probabil că asta m-a făcut egoist, dorințele mele egoiste.

— Poate că nu ele au fost.