PREJUDECĂŢI (II)

Cap. 13

Ronna

Chiar mă simt destul de rău şi încep să-i dau dreptate în mintea mea. Ar fi trebuit să-l ascult şi să-mi iau liber azi, dar câteodată mă încăpăţânez aiurea. Acum îmi arunc o privire spre cele două colege de birou care stau cât mai departe de mine, uitându-se ciudat când strănut şi îmi suflu nasul destul de zgomotos, dar decât să stau să-mi trag nasul tot timpul, mai bine o dată şi bine.

Tot acum mi-am dat seama că nu mi-am luat nici medicamente la mine, în afară de ceea ce am înghiţit de dimineaţă, când mi le-a pus pe blatul de la bucătărie şi mi le-a impus să le iau.

Ah, ce grijuliu e! Nu credeam că ar fi în stare să aibe grijă de mine o noapte întreagă. Îmi vin în minte unele frânturi, ştiu doar că îmi era foarte frig şi nu reuşeam să mă încălzesc nici cu pătura pe mine, dar am început să-mi revin şi după un tip am realizat că eram în braţele lui şi mângâiată pe spate. Dimineaţă m-am trezit cu capul pe pieptul lui puternic şi curioasă am început să fac ceea ce mi-am dorit mereu, să-l ating, să-l studiez amănunţit.

N-am mai dormit pe pieptul cuiva de când eram mică şi îl rugam pe tata să mai stea cu mine puţin. Atunci mă lua în braţe, la pieptul lui şi mă ţinea aşa până adormeam spunându-mi cât de mult ne iubeşte pe toţi, dar mai ales pe mine, eu fiind fetiţa lui.

La naiba, am o groază de lucru şi după ce că mă mişc în reluare din cauza bolii, mai stau şi mă gândesc la pieptul celor doi bărbaţi pe care îi iubesc cel mai mult, în mod diferit, bineînţeles.

Pe la ora unsprezece bate în uşă cineva, dar nu ridic capul. M-am obişnuit să-mi văd de treabă neperturbată, având o colegă mai în vârstă care are biroul aproape de uşă şi care îi direcţionează unde trebuie.

Dar când îi recunosc vocea ridic brusc privirea şi dau de zâmbetul lui frumos.

-Bună ziua!

Colega îşi dă seama la cine a venit văzându-l cu ochii fixaţi pe mine, în timp ce mie nu-mi vine nimic inteligent în minte să spun, doar mă holbez cu neruşinare la el, admirându-l. Arată atât de bine!

Cămaşa albastră îi scoate ochii în evidenţă, iar blugii îi stau atât de bine şi simt cum mă înroşesc brusc când îmi dau seama că nu suntem singuri, el fiind la serviciu la mine.

Se apropie şi-mi întinde o pungă. 

-Ţi-am adus nişte medicamente pe care să le iei după ce mănânci sandvisul.Te las, văd că eşti ocupată!

Se apleacă şi mă sărută scurt şoptindu-mi.

-Ne vedem diseară!

Am rămas atât de surprinsă încât mă uit la el de parcă n-am înţeles nimic din cele spuse. Zâmbeşte, le salută pe colegele care se pare că se holbau  la noi şi pleacă.

-E iubitul tău? mă întreabă doamna Irina, cea de lângă uşă.

-Ăăăă, da...suntem la început! recunosc până la urmă.

-Nu ştiu cât eşti de la început, dar el e destul de amorezat, draga mea! începe să râdă, făcându-mă să mă fâstâcesc mai mult.

-Hai, du-te şi mănâncă, apoi ia-ţi tratamentul! mă îndeamnă cealaltă.

Îi ascult sfatul şi merg într-o mică încăpere unde avem un xerox pe care îl folosim, când vrem să multiplicăm mai multe documente scoase la imprimantele din birourile noastre. Este şi o măsuţă cu câteva scaune unde poţi aştepta, aşa că mă bucur când observ că nu e nimeni şi pot mânca în linişte.