PREJUDECĂŢI (II)

Cap. 32

Robert

-Aşa o să fac! Iar tu du-te şi rămâi cu draga ta colegă! mi-o trânteşte nervoasă.

Nu-mi vine să cred că mi-a spus c-o să plece la el atât de repede!

-Da? Aşa voi face, de fapt ...plec de acum! continui să urlu  la câţiva centimetri de faţa ei.

Rămân o clipă şi-o privesc cum stă cu ochii măriţi şi roşie la faţă, cu gura întredeschisă de parcă ar vrea să mai zică ceva, dar s-a oprit surprinsă de vorbele mele. În această  clipă zăresc durerea din ochii ei, dar sunt prea nervos să-mi întorc vorbele, aşa că fac stanga imprejur si plec. O las şi plec, strângându-mi pumnii puternic, incat ma dor. Totuşi, ceva mă face să-mi întorc privirea şi observ că nu s-a mişcat deloc. Stă în aceaşi poziţie, cu faţa spre treptele casei ei, acelasi loc în care am asteptat-o o oră, cu pungile de cumpărături în mână şi umerii căzuţi.

La naiba! Ce dracu crezi că faci fraiere? mă ceartă puţina raţiune pe care o mai am în momentele astea.

Mă întorc la ea şi parcurg cei câţiva paşi imediat, o cuprind cu braţele  şi mă lipesc de spatele ei. Îi simt tremuratul şi suspinele şi-mi vine să-mi dau două palme singur.

La naiba cu gelozia asta pe care o simt! Mă face să-mi pierd mereu controlul si sa fiu un cretin!

Am încredere în ea, dar nu suport s-o văd lângă altcineva. Vreau să fie doar cu mine, să râdă doar la mine şi ştiu că sunt prea posesiv, dar al naibii să fiu dacă mă pot controla! Continuă să plângă în tăcere, o întorc încet spre mine şi o lipesc cu capul de pieptul meu, strângând-o tare.

Eşti a mea Ronna! N-o să te las niciodată! Ştiu că n-o să pot să fac asta! 

-Iartă-mă piti, ...sunt un dobitoc!

Se linişteşte încet încet şi doar câte un suspin îi mai iese fără să şi-l poată opri. Îi dau drumul din strânsoare şi îi iau din mână pungile,tragand-o dupa mine.

-Hai, vino!

Mă urmează, fără să riposteze spre maşina mea unde o ajut să urce. După ce îi pun pe bancheta din spate bagajele, pornesc spre  un părculeţ din apropierea casei mele. Cunosc locul şi ştiu că într-o parcare din apropiere ai chiar intimitate, ceea ce avem noi nevoie acum.

Îmi mai arunc din cand in cand privirea spre ea, dar stă cu capul în cealaltă parte privind prin geamul uşii şi nu-i pot vedea faţa, fiind acoperită de părul ei lung. E îmbrăcată la fel, probabil s-a oprit direct la cumpărături şi asta, iar îmi aduce aminte de  ceea ce a făcut ea în după amiaza asta când eu am aşteptat-o ca un prost pe treptele casei ei.

 Nu după mult timp după ce am plecat de la primărie am primit mesaj de la ea în care mă întreba dacă pot s-o duc acasă. În momentul acela chiar eram în biroul comandantului care se răţoia la noi din cauza unui infractor pe care nu-l putem prinde şi care dă spargere, una dupa alta, la casele cele mai mari din oraş, urmărindu-i pe proprietari şi acţionând doar când lipsesc câteva zile. E destul de stresat şi el, mai ales că ultima spargere a fost la casa unui consilier şi acum îi bagă sula în coaste să rezolve mai repede. Mi-aş fi dorit şi aş fi vorbit cu mare drag la telefon, măcar să-i aud vocea care mă binedispune mereu, dar privirea încruntată a  şefului meu în momentul în care mi-a bipuit telefonul, m-a făcut să-mi infrang dorinta.

I-am răspuns că sunt ocupat, iar imediat cum am ieşit din biroul lui, am sunat-o, dar nu mi-a răspuns la niciun apel, enervându-mă la maxim. N-am crezut pentru nici o clipă că n-ar fi acasă, m-am gandit că-l are pe silenţios şi se relaxează sau se odihneşte, aşa că a trebuit să accept asta. Am intrat în biroul meu unde mai aveam de lucru la câteva dosare, când  o văd pe Magda intrând.