Nepotrivire de Caracter

Capitolul 18 - Du-te dracului!

Jace...

Când credeam că o să fie bine, că odată ajuns acasă liniștea va fi permanentă și dragostea va pluti în aer, totul s-a dus dracului! Necazurile au început după ce am ajuns la spital dar nu am sesizat nimic ciudat și pentru asta îmi dau pumni în cap acum. Încerc să îmi amintesc momentul în care s-a produs declinul dar nu reușesc deși înclin să cred că a fost atunci când l-am văzut pe Robert.

Dacă aș fi știut că acum va fi așa poate...

Când ea și-a pierdut cunoștința am crezut că o iau razna. Nu știu exact cum de am fost totuși capabil să conduc și cum am ajuns în sfârșit cu Sonya la spital.

Am găsit-o după trei ore de căutat ca nebunul. Nu pot descrie în cuvinte teama pe care am simțit-o când am văzut-o acoperită de un strat gros de zăpadă și doar o mână i se mai zărea. Am strigat ca un nebun și Doamne iartă-mă i-am dat și vreo două palme ușoare ca să o fac să își revină în simțiri.

La naiba cu el lănțișor! Dacă aș fi știut că din cauza lui aproape va muri nu i l-aș mai fi dat. Nici nu aș fi insistat să îl poarte sau să promită că nu îl va da jos.

Cu greu am ajuns la mașină, abia mă mai puteam controla, tremuram de frig dar și de frică. Nu cred că am fost mai speriat vreodată în viața mea.

Ceea ce s-a întâmplat după ce am pus-o pe targă e în ceață pentru că am căzut la pământ epuizat și îngrozit. M-am trezit câteva ore mai târziu cu o perfuzie în venă, acoperit cu câteva pături și cu Robert lângă mine.

În urmă cu două săptămâni...

— Salut frățioare, am auzit că erai prea fierbinte așa că te-ai tăvălit prin zăpadă până ți-au înghețat bijuteriile, rostește el și se așează pe scaun.

— Du-te dracului Robert! șoptesc rânjind.

— Ah e bine, ești tot tu, am crezut că ai făcut degerături și la creier și la limbă nu doar la degetele de la picioare, contraatacă lovindu-mă ușor cu pumnul în umăr.

— O să îți dorești să fi făcut mai mult decât o simplă degerătură. Când o să mă ridic de aici o să te las fără urmași.

— De ce?

— Pentru telefonul ăla foarte inoportun de acum două săptămâni.

— Ah, acela, mormăie ferindu-și privirea. Aveam ceva să îți spun dar m-am răzgândit, poate să sufere o amânare, rostește crispat.

— Tu ce cauți aici? Cum de ai știut?

— Tu m-ai sunat pe la amiază, rostește simplu. Ai uitat? Mi-ai urlat ceva de un lănțișor și cum că Sonya a plecat să îl caute pe munte.

— Și cum de ai venit așa repede?

— Repede? Jace, e dimineață, eu am ajuns acum o oră.

— Vrei să spui că am dormit mai bine de opt ore?

— Da, cam așa au zis medicii. Ai venit aseară pe la zece. După ce am ajuns la cabană și am văzut că nu sunteți mi-am dat seama că e de rău. Am sunat la toate spitalele și așa v-am găsit.

Zâmbesc când îi văd încruntarea și dau să mă ridic în capul oaselor. Nu intenționam să bag în sperieți pe nimeni, nici măcar nu-mi amintesc să îl fi sunat. Chipul palid și buzele vineții ale Sonyei îmi apar în minte brusc. Arunc păturile jos și cobor rapid fără să țin cont de protestele lui Robert.