Nepotrivire de Caracter

Capitolul 31 - Amintește-ți de mine!

Sonya...

Și din nou am sperat degeaba. Am mai făcut asta odată, ar fi trebuit să îmi fie învățătură de minte dar nu.

O altă lună, nici o schimbare. Medicii devin din ce în ce mai rezervați, posibilitatea ca Jace să își recapete memoria devine cu fiecare zi tot mai mică. Șansele ca el să își amintească de mine se apropie încet încet de zero și suferința mea atinge culmi ce nu le credeam posibile. Pierderea temporară a memoriei se transformă cu fiecare clipă ce trece în pierdere definitivă iar eu încep să mă gândesc la motivul pentru care încă mai sunt aici. Nu e ca și cum cineva ar observa dacă nu aș mai fi. La început au arătat oarecare interes dar acesta s-a evaporat cu trecerea timpului.

Mi s-a spus că mintea lui refuză să își amintească de mine, că amintirile cu mine sunt prea importante și că asta e o modalitate a creierului de a se proteja. Nu e nimic nou, asta mi s-a spus și la început. Am auzit-o de multe ori în formulări diferite și de la fiecare în parte. Își amintește de toți mai puțin de mine, fiecare clipă cu mine este închisă undeva într-un colț al minții lui și nu vrea să iasă exceptând acel moment când a avut o amintire vagă. De atunci nu a mai existat nimic.

El a reușit să mă facă să mă îndrăgostesc de el într-un timp atât de scurt. Eu, eu nici măcar nu am fost în stare să îl fac să mă accepte lângă el. Din ziua în care ne-am sărutat, dacă se poate numi sărut, s-a îndepărtat de mine iar după ce ghipsul i-a fost scos abia dacă îl mai vedeam. Azi de fac cinci zile de când nu l-am mai văzut, deși locuim în aceeași casă. Pleacă dis de dimineață, înainte ca soarele să răsară și de întoarce târziu, după miezul nopții. Sunt în dormitorul lui, al nostru. Mi-am făcut prostul obicei să vin aici în fiecare zi. Nu mă deranjează nimeni, sunt aproape ca o fantomă, mă întreb dacă mai știe cineva că sunt și eu pe aici.

Îmi trec mâna prin păr și oftez, am început să îl urăsc, îi urăsc culoarea și mă bate gândul să mă vopsesc, aproape mi-am uitat numele căci Jace nu mă strigă altfel decât "roșcato", sau cel puțin mă striga, înainte să dispară.

— Ce cauți aici? mă întreabă Jace când mă vede stând pe pat.

Clipesc rapid și rămân cu privirea spre el, are un prosop atârnat de șolduri și unul în mână cu care își șterge părul ud. Nu mă așteptam să fie acasă, de obicei pleacă.

— Scuze, nu am știut că ești aici, eu...

— Asta faci când nu sunt acasă, îmi violezi intimitatea! spune răstit.

Nu îi înțeleg aversiunea bruscă, privirea sălbatică. De ce se poartă așa?

— Nu, eu doar, încep dar mă oprește.

— Tu doar ce? atacă el din nou.

Cât timp va mai dura până când el își va mai aminti ceva? O zi, o lună, un an, zece sau poate niciodată. Nu mai pot ascunde ceea ce simt, ceea ce vreau. Unde ești tu Peter când are omul nevoie de un brânci pe scări?

— De fapt da, asta fac. Cât mai trebuie să aștept? Până când o să te porți așa? Ești ca o pisică speriată ce e în stare să se urce pe pereți. Îți este frică de mine, de durerea de cap atât de tare încât nu te gândești la durerea celorlalți, la durerea mea. În fiecare zi vin în camera asta și mă hrănesc cu amintiri ce le am aici cu tine, îmi amintesc de nopțile când dormeam îmbrățișați, când îmi șopteai că mă iubești crezând că dorm și nu te aud.

— Despre ce vorbești? Cred că ai luat-o razna fapt pentru care o să te poftesc afară și de acum o să încui ușa când plec.

Cred că era mai bine când mă ignora, când pleca înainte să dau ochii cu el. Poate de asta a și făcut-o, poate din cauza asta m-am evitat, ca să își ascundă aversiunea față de mine.