Regatul Întunericului 1 *Blestemul*

CAPITOLUL 16

Dedicat lui lupoaica_uitata♥

****

Clatite si iubite

***Iza***

Dimineata ma trezesc cu un zambet urias pe fata. Un zambet sincer, pe care nu l-am mai avut de mult timp. Motivul inca nu-l stiu, dar am o banuiala ca fiind ceea ce s-a intamplat aseara. Stiu ca nu ar trebui sa simt nimic din seara trecuta decat ura si dezgust. Dar ceva din mine, acolo intr-un colt ascuns inmugureste usor, dar sigur ceva. Habar nu am ce, dar daca imi aduce aceasta stare de bine in toata negura asta, este bine venit.

Ma desvelesc de patura calduroasa si fina uitandu-ma la tinuta mea mult prea indecenta. La cat de obosita am fost aseara si cu capul in nori, un tricou mai lung mi-a fost deajuns ca sa adorm cu gandul la doi ochi negri si niste buze ale naibii de tentante. 

"Sa-l ia naiba!" murmur cand imi aduc aminte de cuvintele acestuia. Eu sa-i cer sa ma sarute? S-o creada el. Atunci sa astepte el sa-i cer asta ca va ramne cu buza umflata.

Cobor din pat si-mi trag tricoul mult prea scurt pana la jumatatea coapselor. Imaginea care mi se arata in oglinda uriasa din camera ma face sa inrosesc de rusine. Oare cum ar fi reactionat printul Christian daca m-ar fi vazut imbracata asa? Oare s-ar uita la mine sau ar stramba din nas? Imediat ce-mi trec aceste intrebari prin cap, ma plesnes singura peste frunte. 

Proasta, Izabelle! Proasta! Cum te poti gandi la asta? In primul rand este prostesc si stanjenitor din partea ta, iar in aldoilea, printul nu s-ar uita niciodata la mine.  Adica cine s-ar uita daca ar avea una ca Amber langa el. Nimeni. Nici macar el. Parul meu blond spalacit nici nu se compara cu roscatul ei stralucitor. Ochii mei albastri parca erau stersi pe langa cei negri ai ei, chiar daca toate persoanele din palat ii au asa. Si sa nu mai vorbim de corp. Eu, o scandura fara forme nici macar umbra a roscatei nu puteam fi. Ea era definitia perfectiunii. 

Inca ma intreb care e rolul meu in aceasta poveste. Ce caut aici? Sa fiu sotie? Dar de ce eu? 

Si mi-e al naibi de frica. Si de data aceasta nu de ceea ce sunt. Ci de print si de mine. In sensul ca nu vreau sa se schimbe ceva intre noi. Vreau sa-l urasc in continuare, dar nu pot sa trec cu vederea ca sentimentul de ura incepe sa dispara usor usor. Si nu vreau. Imi e frica ca voi incepe sa simt ceva pentru el. Chiar daca nu a facut ceva care sa-mi starneasca acest sentiment si de asta nu e drept. Ma simt atat de slaba in preajma lui. Sunt slaba sub atingerile lui, tremur cand ii aud vocea groasa si fara vreun sentiment. 

Usor usor incep sa-l plac si nu pot sa impiedic asta. Stiu ca trebuie sa stau departe de el, dar imi este imposibil avand in vedere ca-l vad zilnic. Nu e drept fata de mine sa simt asta pentru un print fara inima care stiu ca nu m-ar iubi niciodata. Va fii o dubla durere pentru mine daca voi ajunge sa am sentimente pentru el pentru ca stiu ca ma va rani. O face si acum, iar eu in loc sa-l urasc, invat sa-l tolerez, iar asta duce in alta parte. Mult prea periculos pentru inima mea.

De ce Doamne imi faci asta? De ce inima asta idioata a mea nu vrea sa-mi asculte creierul care tipa ca el doar isi va bate joc de mine? De ce nu pot avea gandirea cum am avut-o prima data cand am pasit pe usile imense ale castelului? Acele ganduri si promisiuni pe care mi le-am facut. Sa nu ma las ranita, iar eu daca incep sa-l plac pe nemernic, o sa am nevoie de un ac si o ata in permanenta dupa mine pentru a-mi aduna ramasitele din inima distruse de el. De ce nu pot sa-mi ascult creierul? Sunt asa dezamagita de mine.

Cu toata harababura asta din capul meu, acum imi dau seama ca sunt proaspat spalata si stau in fata rochiilor, asteptand sa fie aleasa una dintre ele pentru a fii purtata. Am ajuns sa visez cu ochii deschisi si sa-mi fac treburile precum o fantoma. Am ales o rochie crem, cu maneci lungi din dantela, corsetul acesteia fiind imodobit de aici pe colo cu mici margelute. Ma incalt cu o pereche de pantofi cu un toc gros si mic, iar parul il impletesc intr-o coada pe o parte.