Pe drumuri diferite

Capitolul 12

Ziua în care Louise se căsători, se dovedi a fi perfectă.

Serena se trezi devreme şi îmbrăcă rochia pe care o alesese împreună cu Louise. Pentru că părul ei era relativ scurt, îi era ușor să şi-l aranjeze singură,fără ajutorul nimănui. Se machie, încălţă sandalele cu toc şi se privi în oglindă. Îi plăcu ceea ce văzu. Rochia, de culoare mov, îi venea până la genunchi. Cele două fâşii de material care se legau după gât, îi lăsau partea de sus a spatelui goală, precum şi un decolteu îndrăzneț.

După o ultimă verificare, pentru a se asigura că nu uitase nimic, se grăbi să meargă la Louise pentru a o ajuta.

Ceremonia solemnă de la biserică, fu emoţionantă, reuşind să smulgă câteva lacrimi de la mătuşa Juliette şi de la mama lui Bernard.

Serena îşi privi prietena, care părea că strălucea ca un diamant pur. Îşi putea da seama că era emoţionată, ceea ce rar i se întâmpla Louisei, dar în acelaşi timp, fericită. Şi nerăbdătoare să-şi înceapă viaţa alături de bărbatul iubit.

Când ceremonia se termină,mirii, împreună cu toţi invitaţii se îndreptară spre restaurantul unde era organizată petrecerea de nuntă.

Restaurantul, care se afla pe malul unui lac îi aştepta. Decoraţiile în alb şi roz, culorile pe care mireasa le alese pentru nunta ei, decorau restaurantul. Totul era perfect, cei care lucrau acolo îi urmaseră indicațiile Louisei până în cele mai mici amănunte, iar pe fiecare masă se afla câte un buchet de trandafiri roz sau alb. Era într-un cuvânt, o atmosferă de basm, la care se adăuga fericirea evidentă de pe feţele mirilor, precum şi mândria care sclipea în ochii părinţilor lui Bernard, a mătuşii Juliette şi a lui Paul.

După ce se servi masa şi după ce tinerii căsătoriți îşi primiră urările de bine de la fiecare invitat în parte, aceştia fură îndrumați spre terasa de pe malul lacului, unde se afla şi ringul de dans.

Paul o luă pe Serena de mână şi se plimbară printre invitaţi, prezentând-o tuturor drept logodnica lui. Cei doi primiră, la rândul lor, felicitări şi de asemenea tachinări, din cauza relaţiei lor de scurtă durată.

Mătuşa observă şi ea inelul de pe degetul Serenei şi ochii ei se umplură, încă o dată, de lacrimi. Veni la ei şi îi îmbrăţişă pe amândoi.

După ce fu inaugurat de cei doi miri, ringul de dans deveni neîncăpător, ceea ce însemna că invitații se simţeau bine şi că petrecerea era o reușită.

Paul o invită pe Serena la dans. În timpul dansului,poate datorită faptului că se afla în braţele sale, Serena îşi permise, pentru prima oară să viseze că ei doi ar putea fi, într-o zi, la fel de fericiţi ca şi Louise şi Bernard. Că el ar putea să o privească cu aceeaşi tandreţe cu care îşi privea Bernard soţia.

Încercând să iasă din această stare de melancolie, Serena acceptă mai multe invitaţii la dans. Dansă şi cu fratele mirelui, Sebastien, care era cavalerul de onoare. Acesta se dovedi la fel de spiritual ca şi fratele lui. După mai multe dansuri antrenante, simţind nevoia de puţină linişte, se îndepărtă de nuntaşi,pornind pe aleea ce ducea spre lac.

Privind suprafaţa lacului, în care se oglindea cerul senin, fără să vrea, deveni iarăşi melancolică. Louise se căsătorise. Şi era fericită, mai fericită decât o văzuse ea vreodată. Se bucura pentru prietena ei. Îşi câştigase fericirea.

Fără să realizeze, lacrimile începură să-i ude faţa. Ştia că ea şi Louise vor fi prietene pentru totdeauna. Doar că acum,prietena ei îşi avea propria ei familie. Probabil că ele se vor vedea şi vor vorbi mai rar decât până acum. Ea îl avea pe Bernard şi, probabil, în scurt timp o să fie mamă,şi nu va mai avea atâta timp liber.

Oare o să aibă şi ea o familie, într-o zi? Va găsi şi ea un bărbat care să o iubească şi care să o pună pe primul plan în viaţa lui?

Exista cineva cu care voia să împartă bucuriile şi necazurile: Paul. Dar ea era o fată cu picioarele pe pământ, şi ştia că acest lucru nu era posibil, din mai multe motive: în primul rând, el nu credea în iubire; îl al doilea rând, nu o vedea ca pe o femeie, ci mai degrabă ca pe o soră; în al treilea rând, el nu-şi dorea o relaţie stabilă.

Serena spera că va putea duce acest plan până la capăt; şi spera că, atunci când va fi vremea să plece, va pleca fără ca el să-i ghicească sentimentele.

Auzind zgomotul unor paşi, Serena se întoarse să vadă cine vine.

-Serena! zise el zâmbind, am plecat să te caut.

Se opri şi zâmbetul îi dispăru, când îi văzu ochii tulburi.

-Ai plâns! Ce s-a întâmplat?

-Nimic! zise ea, clătinând din cap. Doar mă gândeam. Louise îl are pe Bernard şi e fericită...Mă gândeam dacă şi eu voi găsi vreodată fericirea.

-Şi pentru asta ai plâns? Serena, eşti tânără! Sunt sigur că bărbatul visurilor tale abia așteaptă să te cunoască şi să te cucerească. Sper să-i dai de lucru!îi spuse el, încercând să o înveselească. O să-ţi găseşti şi tu fericirea, sunt sigur! Între timp, continuă el pe un ton glumeţ, o să fiu eu bărbatul din viaţa ta.

"Da, dar numai pentru câteva luni", se gândi Serena,zâmbind tristă, apoi spuse cu voce tare:

-Te rog să nu mă iei în seamă, şti că nunțile ne fac, pe noi, femeile, să fim melancolice!

-Asta e foarte adevărat! Am venit să te caut pentru că Louise şi Bernard vor să plece, şi sora mea vrea să-şi ia rămas bun de la tine.

Cei doi miri plecau în luna de miere pentru două săptămâni, aşa că Serena îi mai îmbrăţişă o dată şi le ură distracţie plăcută în călătorie.