Pe drumuri diferite

Capitolul 15

             În dimineaţa aceasta, Serena, întârzie cât putu de mult la micul dejun, şi într-un final, renunţă să mai coboare pentru că ,fiind duminică, însemna că Paul rămânea acasă, iar ea nu putea, încă, să dea ochii cu el. Se hotărî să îl evite, până când va reuşi să-şi facă ordine în gânduri.

             Nu i-a fost uşor să se oprească, recunoscu ea, mai ales că dorinţei, i se adăuga faptul că îl iubea pe Paul. Nu putea face dragoste cu el, ca mai apoi, peste câteva luni, să plece din viaţa lui. Reevaluă situația pentru a zecea oară, şi se hotărî că luase decizia corectă. Acum,venea, însă parte grea: trebuia să vorbească cu Paul şi să-l convingă că ea prefera ca relaţia dintre ei să se rezume la a fi prieteni.

             Cu jumătate de oră înainte de prânz, îşi făcu curaj, şi bătu în uşa biroului său.

               -Intră! o pofti el.

               -Bună! zise ea, uitându-se în direcția lui,dar evitându-i privirea.

             El nu spuse nimic, doar o urmări cum se apropie de birou.

               -Paul, zise ea, ajungând în fața lui şi sperând că vocea îi era mai sigură decât o auzea ea, am venit să-mi cer scuze pentru ce s-a întâmplat azi dimineaţă. Nu ştiu cum am ajuns în partea ta de pat şi în braţele tale, încheie ea, simţind căldura care îi cuprindea faţa.

             -Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Ia loc, te rog! şi după ce ea se aşeză, el continuă: el trebuie să-mi cer scuze, pentru că m-am enervat când mi-ai cerut să mă opresc. În ceea ce priveşte... apropierea noastră, eu sunt cel care te-a tras spre mine. Aveai un somn agitat şi tresăreai din cauza tunetelor. După ce te-am luat în braţe, ai dormit mai bine.

               -Oh... mulţumesc. Nu mi-am dat seama că puteam auzi furtuna şi în somn.

               -Bun! acum că am discutat despre neînţelegeri şi ne-am cerut scuze reciproc, aş vrea să-ţi fac o propunere. zise el, împreunându-şi  mâinile pe birou. Ce-ar fi dacă am transforma această căsnicie, atât cât va dura, într-una adevărată?

               -Ce vrei să spui cu asta? întrebă, ea suspicioasă.

               -Adică, să fim soţ şi soţie, cu adevărat. Nu cred că o să avem probleme la capitolul ăsta, azi dimineaţă păream amândoi pe aceeaşi lungime de undă.

               -Paul... nu cred  ă ar merge, spuse ea, clătinând din cap.

               -Nu văd de ce nu ar merge, zise el, privind-o în ochi, şi ea ştiu că el îşi aminteşte ce s-a întâmplat mai devreme. Pot spune din surse sigure, continuă el cu un zâmbet senzual, că mă doreşti la fel de mult cum te doresc şi eu.

               -Poate, recunoscu ea cu faţa roşie,... dar nu e decât dorinţă. Şi asta ar complica lucrurile între noi. Tu nu-ţi doreşti o căsătorie, Paul!... Peste câteva luni eu o să plec, iar dacă noi am fi cu adevărat soţ şi soţie, mi-ar face plecarea mult mai dificilă. Iar Louise e prietena mea şi noi o să ne mai întâlnim din când în când. Nu vreau ca lucrurile să devină ciudate.

              El se sprijini cu spatele de spătarul fotoliului, şi rumegă cele spuse de ea.

             Serena trase aer în piept, şi ignorând durerea de inimă pe care o simţea, îşi termină argumentaţia.

               -Aşa că eu cred că ar trebui să rămânem la acelaşi nivel ca până acum. Sunt de părere că ceea ce s-a întâmplat azi dimineaţă, nu trebuie să se mai repete!

               -Foarte bine! răspunse el, după un moment de linişte. Dacă tu asta îţi doreşti, atunci aşa rămâne. Pot, însă să te anunţ, că la următoarea furtună, eşti pe cont propriu, zise el încercând să destindă atmosfera.

             Serena îi zâmbi şi aprobă din cap.

               -Sunt pe cont propriu, data viitoare, am înţeles! Deci, ce făceai? întrebă ea, încercând să schimbe  subiectul.

               -Încerc să reduc volumul de lucru, pentru că săptămâna viitoare începem culesul viilor, şi n-o să mai por merge la birou, decât o dată sau de două ori pe săptămână.

             Serena se încruntă.

               -Ştiu că perioada culesului e aglomerată. O să fie mult de lucru. O să te descurci cu angajaţii pe care îi ai?

               -Nu, în fiecare dimineaţă o să vină un autobus, care o să aducă din sat între douăzeci şi patruzeci de persoane.

               -Dacă te pot ajuta cu ceva, te rog, să-mi spui. Acum, că Louise nu mai locuieşte aici şi nu mă mai trage după ea peste tot, am foarte mult timp liber.

               -De fapt, zise el, chiar aş avea nevoie de ajutor. Am nevoie ca cineva să supravegheze lucrurile când eu nu sunt aici şi ar mai trebui ţinută o evidenţă a persoanelor care o să vină să ajute la cules, ca să ştiu câţi oameni trebuie plătiţi la sfârşit. Ce zici, mă ajuţi? o întrebă el.

               -Da, cu plăcere!

             El se ridică de la birou şi zise:

               -Ce-ar fi să mergem să vedem ce ne-a pregătit doamna Jaques pentru prânz?

               -O idee foarte bună, aprobă ea ridicându-se. Azi am sărit peste micul dejun.