Pe drumuri diferite

Capitolul 23

          Martie

   Paul opri televizorul şi se ridică de pe canapea. Îşi goli paharul pe care îl avea în mână şi se îndreptă spre dormitor. În ultimul timp,deschidea televizorul în fiecare seară. Făcea asta din mai multe motive: unul ar fi că atât timp cât acesta era deschis, el se putea concentra pe alte lucruri, şi nu asupra gândurilor sale, şi doi ar fi acela că "în casa asta mare e prea multă linişte",se gândi el.Zgomotul  făcut de televizor, îi părea binevenit. Îl prefera liniști asurzitoare care domnea în casă.

             Nu mai suporta! Era prea multă tăcere în jurul lui. Aşa fusese în ultimele două luni. De când plecase soţia lui.

             Câteva săptămâni după plecarea ei, Paul încercă să se convingă că totul ieşise aşa cum voise el, şi că era fericit. Cu toate acestea, nu mai ieşea în oraş şi nu mai mergea la petreceri. Refuza fiecare invitaţie, iar prietenii lui nu insistau pentru că se gândeau că e încă în perioada de doliu.

             Adevărul era, undeva la mijloc. Nu avea dispoziţia necesară pentru a petrece. Muncea foarte mult, iar seara, după cină, rămânea în faţa televizorului, până îşi termina paharul de bourbon. "Ca şi în seara asta", îşi zise el. 

             Urcă scările şi intră în dormitor. Aici, însă nu mai putea ignora faptul că îi simţea lipsa. Ce se întâmplă? se întrebă el, ca de fiecare dată când gândul îi zbura la ea.

             Nu mai avea chef de petreceri, refuza orice invitaţie, în afară de prânzul de duminică, pe care îl lua împreună cu sora şi cumnatul lui. Chiar şi sora lui îl întreba, de fiecare dată când se întâlneau, dacă totul era bine. Da,totul era bine!

             ...Şi atunci, dacă totul era bine, de ce Serena era prezentă în mintea lui, chiar şi atunci când se afla la serviciu? De ce se răsucea, în pat, în fiecare seară, negăsindu-şi locul? De ce nu mai râdea? De ce se simţea atât de singur?

             Toate aceste întrebări aveau acelaşi răspuns: Serena. Îi era dor de ea, de zâmbetul ei, de vocea ei caldă, de pielea ei catifelată, de ea, în braţele lui. Asta îi lipsea: ea,în braţele lui, în fiecare seară. Să o strângă în braţe, după o zi obositoare ,era tot ce îşi dorea. Şi şi-o dorea pentru toată viaţa.

             "Oh, Doamne! O iubesc!" Paul se întinse pe pat şi închise ochii. Ce ironic! îşi zise. El, care nu credea în iubire, o găsise pe singura femeie cu care voia să-şi petreacă restul vieţii, şi ea era chiar soţia lui. Iar el, ca un imbecil ce era, îşi dădu seama că o iubeşte după ce ea ieşise din viaţa lui.

             Pentru prima dată, de când ea plecase, îşi lăsă gândurile să-l ducă acolo unde voiau ele. O văzu în minte pe Serena îmbrăcată în rochia de la petrecerea Louisei, o văzu zâmbindu-i, îi văzu părul răsfirat pe pernă, ochii plini de dorinţă, în timp ce făceau dragoste, compasiunea pe care i-o arătase la moartea mătuşii. Şi-o aminti în zeci de ipostaze, iubind fiecare dintre ele.

             O lăsă să plece, fără să ştie cât de goală o să fie viaţa lui fără ea. Oare ce făcea ea,  în momentul ăsta? Stătea şi ea în pat şi se gândea la el, aşa cum şi el se gândea la ea? "Puţin probabil", mormăi el. Cu siguranţă, avea lucruri mai bune de făcut.

             Până,acum, sigur avea un serviciu nou. Şi probabil că ieșea, deja cu un alt bărbat, care, spre deosebire de el, va şti să o aprecieze.

             Închise ochii, încercând să-şi înăbușe valul de furie care ameninţa să răbufnească. Nu voia să şi-o închipuie zâmbindu-i altui bărbat, sau ţinându-se de mână cu alt bărbat, sau făcând dragoste cu alt bărbat.
        
             Înjurându-se pentru prostia lui, Paul stinse lampa de pe noptieră. Se hotărî, ca duminică, când va merge la sora lui, să încerce să afle ce face Serena, dacă îi era bine, sau dacă avea un alt serviciu.

             Se răsuci mult timp în pat, ca în fiecare seară, de când soţia lui plecase, până când reuşi să adoarmă.