Pe drumuri diferite

Capitolul 22

             A doua zi, în timpul cinei, Paul îi spuse Serenei că nu mai putea amâna călătoria programată, aşa că va trebui să plece dimineaţă devreme, pentru a avea timp să treacă pe la birou, şi să prindă primul zbor al zilei spre Toulouse.

             Când îl auzi, Serena îşi dădu seama, că asta era ocazia perfectă ca ea să plece. Această călătorie a lui era exact ce îi trebuia. Îl privi toată seara, vrând  să aibă în memorie, fiecare trăsătură a feţei lui dragi, şi fiecare gest pe care îl făcea. În pat rămase mult timp trează, după ce el adormise, ascultându-i respiraţia şi dorindu-şi  să nu fi fost nevoită să plece din viaţa lui.
 
             A doua zi, după ce Paul plecă, Serena sună la aeroport să se intereseze când are avion spre Londra, şi avu noroc să găsească un loc liber, chiar a doua zi. Îl rezervă, înainte de a se răzgândi.

             Se plimbă pentru ultima oară prin grădină. Ce păcat că nu va putea vedea trandafirii înflorind! Îşi simţi obrajii umezi şi realiză că plânge. Nu voia să plângă! Îşi promise, că atunci când va veni vremea, va fi puternică!

             Poate că îl părăsea prea curând după pierderea suferită de el. Va rămâne singur în casa asta mare. Dar avea şi ea mândria ei. Nu putea rămâne încă o săptămână sau două, până când Paul îi va spune să plece.

             Dacă ea va pleca acum, îi va scuti pe amândoi de o situaţie nedorită: pe el să-i ceară să plece, iar pe ea, de umilința de a fi alungată.

             Îl voia pe Paul! Îl voia pentru toată viaţa. Dar odată, îşi promise să se căsătorească din dragoste. Îşi dorea ca el să o iubească la fel de mult cum ea îl iubea pe el. Iar el îi spuse, de la început că nu credea în iubire şi că nu era bărbatul unei singure femei. Iar Serena, asta îşi dorea. Nu visa la bogăţii, la haine frumoase şi la bijuterii. Ea îşi dorea un bărbat loial şi devotat, care să o iubească mai presus de orice. Încercând să fie realistă, se întrebă dacă avea să întâlnească un asemenea bărbat.

             După cină, îşi împachetă hainele, punând în bagaje doar hainele cu care venise. Se culcă în pat, pe partea unde dormea Paul, inspirându-i adânc mirosul impregnat în pernă, simţindu-se învăluită în el.

             Dimineaţă, se trezi devreme, se pregăti de plecare şi chemă un taxi din oraş, care să o ducă la gară. Avea să ia trenul până în apropierea aeroportului.

             Luă, de asemenea hotărârea de a nu-i spune Louisei că pleacă, pentru că aceasta ar fi încercat să o facă să se răzgândească. Louise se va supăra pe ea, ştia asta. O va suna mai târziu, după ce se va stabili şi după ce-şi va găsi un nou serviciu. Cu banii stătea bine,pentru că nu cheltuise nimic din banii ei, de când se afla în Franţa, şi, în plus, Paul o plătise şi el pentru munca de birou.

             Coborî la parter, şi se îndreptă spre bucătărie, să-şi ia rămas bun de la doamna Jaques.

               -Doamnă, zise aceasta, când îi auzi paşii, bună dimineaţa! V-aţi trezit devreme astăzi. Micul dejun nu e încă gata, zise zâmbind.

               -Azi nu trebuie să-mi pregăteşti micul dejun, doamnă Jaques.

               -Plecaţi undeva? o întrebă aceasta, încruntându-se.

               -Da... Plec la Londra.

               -Domnul ştie?

               -Da... Paul ştie... Am lăsat un plic pentru el, în dormitor.

             Încercând să zâmbească şi privind-o în ochi pe menajeră, Serena zise:

               -Am vrut să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră şi să vă mulţumesc!